Contradicţii în opera lui François Villon: „Bietul Villon”

Nu gândim bine decât cu inima, scria Antoine de Saint Exupery în „Le Petit Prince” şi această formulare oglindeşte simptomele unei umanităţi, poate cea mai înrudită prin neliniştile ei cu aceea de sfârşit de Ev Mediu, şi poate figura, se pare, cel mai bine în fruntea poeziei lui François Villon.
Nu se cunoaşte data compunerii acestei părţi a „Testamentului”, integrată ulterior la marele poem, dar se pare că este cea mai tardivă.
Siciliano avansează chiar ipoteza după care ea ar fi compusă după 1463 şi departe de Paris, poate în Poitou (legenda ar avea un sâmbure de adevăr): „Liniştea care învăluie a doua parte a vieţii lui Villon ar putea confirma căinţa lui. Devenit om de bine, nu va mai depune în arhive actele şi probele unei existenţe ruşinoase şi criminale.”(I. Siciliano, „François Villon şi temele poetice ale Evului Mediu”, Paris, Nizet, 1967).
Dar să ascultăm mai întâi vocea poetului. Acum suntem în faţa unui bărbat îmbătrânit, bolnav, sărac, singur, maturizat de experienţa vieţii sale aventuroase, un bărbat care simte cum căinţa îi săgetează inima şi mai degrabă plânge decât să satirizeze şi să moralizeze. Aici se desfăşoară un lirism ardent care pătrunde în cele mai adânci straturi ale sufletului omenesc. Acest lirism decurge din sensibilitatea celui care s-a eliberat, în sfârşit, de constrângerile propriului spirit şi ale limbajului corupt.
Le Bon Follastre (Nebunaticul) care-şi bătea altădată joc de toată lumea, nepăsător în gaşca tovarăşilor de nebunii (compaings de galle) a devenit un bătrân sărac, părăsit şi dispreţuit. El îşi face un examen de conştiinţă, de unde rezultă nişte meditaţii cu valoare universală, dobândite prin suferinţă. Mărturisirea Bietului Villon dă şi cere iertare; este o mărturisire sinceră şi eliberatoare, profundă, adevărată ca viaţa însăşi. Şi inima celui care este părăsit de toţi va reuşi să obţină iertarea fraţilor oameni (frères humains) peste secole.
În 1461, în închisoarea de la Meung, Villon a trecut într-o zi printr-un moment de criză şi a scris celebra „Luptă dintre minte şi inimă”. Nu s-a găsit nimeni care să-l scoată din dilemă, dar acum înţelegem ce l-a ajutat până la capăt: propria-i experienţă, şi munca dură, aşa cum reiese din strofa: „Or est vray qu`après plainz et pleurs / Et angoisseux gemissements, / Après tristesse et douleurs, / Labeurs et griefs cheminemens, / travaill mes lubres sentemens, / esguissez comme une pelote. / M` ouvrit plus que tous les commens / d` Averroys sur Aristote.”(„Testament” versurile 89-96).
Comentând aceste versuri, David Kuhn indică sensul care se poate acorda celor două cuvinte cheie: Travail echivalent cu peine, fatigue (oboseală, dificultate etc) şi Lubre echivalent cu houileux, glissant, însemnând uleios, alunecos. El consideră, pe bună dreptate, lubricitatea sentimentelor ca o condiţie sine qua non a experienţei totale, a cunoaşterii.
Lumea ascunsă a ţâşnit la suprafaţă în întregime. După jeluire şi lacrimi se aude o linişte grea de semnificaţii, întinsă pe apele acestui Ocean sublim.
De acord cu Gaston Paris, că frumosul oraş trebuie să fie Moulins, unde ducele de Bourbon l-a primit pe Villon după eliberarea din închisoarea de la Meung. I. Siciliano adaugă: „Introducerea Testamentului stă sub semnul întâlnirii omului vinovat cu Dumnezeu”. Villon vede acum, în împrejurările norocoase din trecutul său un semn al milei divine.
În faţa Marelui Creator, „Bietul Villon” se arată în toată ruşinea şi umilinţa, căci nu există păcat pe care Dumnezeu să nu-l ierte, în urma unei căinţe sincere a vinovatului: „Je suis pecheur, je le scay bien; / Pourtant ne veult pas Dieu ma mor.” Dar justiţia omenească neglijează adesea îndatoririle creştineşti, ea inspiră teamă şi nelinişte chiar şi omului care s-a convertit.