Cornel Cotuțiu: Pesimism de neocolit ?

Mă miram deunăzi pe seama zilelor laice, inventate în ultima vreme, bănuindu-le un fel de replică la calendarul bisericesc. Și mă întrebam cine se joacă cu ele, cine le validează.
De pildă, la început de octombrie eram invitat - prin mass-media -, să trăiesc „Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice”; unde mai pui că vocabulele, ce compun sintagma asta ridicolă, au inițială majusculă. Iar sub textul comunicării, într-un splendid vocabular antedecembrist, e o semnătură absconsă: „Conducerea DGASPC B-N” (Încercați să rostiți inițialele acestui organism, care are și... conducere; mie îmi pare că e o sugestie pentru... aspirator.)
Dar tot sub semnul „tainei” am rămas: Dacă e „internațională”, care e forul acela unde niște ființe crepusculare, în loc să stea cu degetul în nas sau cu palma pe hârtia igienică, sughit invenții din acestea emfatice?
Pentru bunicul și bunica, de la noi, problema e că se cheltuiește pe bunuri (necesare, dar nu totdeauna de bună calitate) mai mult decât „penzia” lunară. Vârstnicii sunt stresați (mai mult decât alte vârste) de creșterea prețurilor. Se confruntă zilnic cu sistemul de sănătate; se tem de spitalizare. Numai că, românul nostru e dezinteresat, în bună măsură, de cauze și căi de remediere. Cetățeanul nostru (mai abitir pensionarul) suportă tot timpul sau protestează din când în când, dar nu până la înălțimea mâniei lui George Coșbuc: „Hristoși să fiți, nu veți scăpa nici în mormânt!” Ș-apoi, cetățeanul nu e neapărat interesat de politică, mai mult îi plac spectacolele politice.
(Notă. Sunt tentat să inserez în acest context o secvență dintr-un dialog la telefon, între un român stabilit în SUA și un amic de aici: „Prietene, aici, în America, poți sta în fața președintelui, să-i spui ce vrei și pentru asta nu ți se întâmpă nimic.” Cel de aici: „Ehe! noi putem sta în fața Cotroceniului și să facem treaba mare, că nu pățim nimic.” „Chiar așa?! Cum e posibil?!” „E posibl, pentru că facem în pantaloni...”)
Omului de lângă noi îi place negreșit bârfa, dar, văzând prăpastia enormă între ce fac politicienii și care e calitatea vieții cotidiene, a început să-i dea târcoale dorul după cotidianul din vremea antedecembristă. Și își amintește (mai cu seamă vârstnicul de acum) că prețurile erau rezonabile, accesibile celor mai mulți, iar concediul era concediu, nu parodie, că pe străzi nu avea teama vreunei crime, că alegerile, e drept, regizate de partidul unic, nu erau prijej de circ și scandal de mahala.
Se trăiește, de trei decenii încoace, într-un climat socio-moral greu respirabil. Două componente ale acestui timp se pot reține, fără efort: starea de spirit a cetățeanului român este determinată de predispoziția de a vedea totul într-o lumină cenușie (nu o dată, sumbră), de neîncredere în cei din jur, în autorități, de neîncredere în viitor. Și toate, însoțite de tristețe, de amărăciune și neliniște.
Dar până și textul accesta al meu folosește cuiva, la ceva? Căci l-am conceput cu tristețe și amărăciune.
Măcar să luăm în derâdere cinismul celor care inventează „zile”; căci, de aici am pornit. Replica poate avea efect terapeutic, antipesimist. Astfel, dau răspuns întrebării din titlu. De pildă, propun organismului acela, cu sugestie de aspirator, instituirea „Zilei județene a soacrelor dulci”.