Cornel Cotuțiu: „Titanicul”, ca un adevăr veșnic al vieții

Dintr-o publicație interbelică pe seama „Titanicului”:

                 „De ce oare omul ar fi dator să fie milos și altruist?

Care e elementul esențialmente moral dacă moare în valuri cel tare, ca să supraviețuiască cel slab, când contrariul s-ar părea mai curând că răspunde  cerințelor naturii?

Și cu toate acestea e în mândrul gest de renunțare a celui mai tare cel mai consacrat principiu de morală umană, „principiul de onoare” pe care Nietzsche îl pune mai presus de utilitate și de scop: principiu de ideală educație sufletească, străbătând ca o rază de idealizare și de poezie viața de lupte brutale a omului în sânul societății.”

            Iată de ce merită să fie prezentă în istoria vieții tragedia „Titanicului”.

            Nu știu când a eșuat „Titanicul”, nu știu ce capacitate avea, cât a costat construirea lui; nu știu ce direcție străbătea: dinspre America înspre Europa sau invers; nu știu la cât se ridica acea sumă exorbitantă pentru cumpărarea unui bilet; nu știu cum era alcătuit vasul (decât foarte vag, dintr-un film văzut acum vreo 20 de ani); nu știu fel de fel. Dar, după ce am citit aceste câteva pagini dintr-o cărticică roasă de molii, cu fire aproape friabile, îmi dau seama sub regimul revelației, că „Titanic” înseamnă ură și iubire, viață și moarte, devotament, sentimentul onoarei, demnitate în fața vieții și a morții, lașitate și curaj, respect și dispreț, ignoranță, îngâmfare, prejudecăți de clasă, jertfă, speranță și resemnare, și altele și altele (adică tot ce ține de viață), toate probate sub aspectul morții iminente și eterne, puse la încercare de deznădejde, groază, panică. Dacă ar fi să inventariezi, ai conchide că toți termenii care se referă la calitățile și defectele omului, la problemele majore ale vieții, de toți termenii aceștia ai nevoie pentru a-i presăra în tot felul de fraze menite, în ansamblu, să definească fenomenul „Titanic”, cazul „Titanic”, spectacolul „Titanic”, semnificația „Titanicului”. Stai crucit și-ți spui: natura concurează literatura.

            Și iată fapte (ele depășesc excepționalul, dramaticul, tragicul, ajung la o sublimare de așa natură încât parcă faci o trecere în revistă a punctelor cardinale ale existenței umane):

            Căpitanul Smith, căpitanul celui mai mare transatlantic al lumii, asistă neputincios la eșecul monstruos al vasului și înainte de a-l înghiți valurile, decât să împărtășească soarta acestuia, își trage un glonte în cap.

            Telegrafistul Philipps lansează până în ultima clipă S.O.S. în nemărginirea ostilă din jur, salvând astfel 700 de suflete, el murind într-una din bărcile de salvare.

            Directorul companiei căreia îi aparține „Titanicul”, Ismay a avut tristul umor să scape cu viață. A fost printre primii scăpați? Cine știe? Până la sfârșitul vieții va fi trebuind să-și trăiască în singurătate și suspiciuni obsesiile și remușcările. Lașitatea și cruzimea te împing să furi altuia locul în barca de salvare. Ce să-i faci dacă nu ești capabil de eroismul de a te resemna cedând locul altcuiva?

            Bătrânul miliardar Strauss n-a vrut să ocupe nici un loc în bărcile de salvare. Ei bine, soția lui a părăsit barca în care tocmai se urcase, preferând să moară împreună cu bărbatul ei.

            Apropo de Philipps: descoperirile și invențiile nu sunt totul; mai trebuie și suflete devotate care să le pună în valoare maxima utilitate.

            Șeful orchestrei de pe vapor, Hartley, m-a impresionat mai cu seamă. Cu picioarele în apă, comanda, calm și neclintit noi bucăți muzicale, valsuri, imnuri lirice cu invocări înălțătoare; dar mereu valsul atunci la modă: „Toamna”. Presimțise dezastrul.

            Natura, nepăsătoare și crudă, nu face nici o deosebire între cel slab și cel puternic, între cel rău și cel bun; lasă alegerea pe seama șansei și întâmplării.

Cornel Cotuțiu