Cum vede un călător localităţile săseşti din Bistriţa-Năsăud

Am făcut o călătorie pe urmele saşilor nord-transilvăneni. Mai exact, pe urmele bisericilor lor fortificate. Călăuzit de volumul „Universul cetăților bisericeşti din Transilvania” de Hermann Fabini, am plecat de la Batoş, lângă Reghin, şi am ajuns până la Tărpiu, lângă Bistrița. Aproape 150 de kilometri prin cenuşa Micii Germanii din Ardealul de Nord, pornind din Reener Ländchen (termenul care defineşte zona etnografică săsească din preajma Reghinului) şi până în inima Nösnerland (Districtul Bistriței).

Fiind obişnuit cu zona Sebeş-Sibiu-Mediaş-Sighişoara, mă aşteptam să găsesc şi în partea de nord a colonizării săseşti sate asemănătoare, cu case solide, continuate cu porți masive, ca de fortăreață, construite înlănțuit, astfel încât să alcătuiască un veritabil zid. Nu am găsit însă decât vestigii triste şi ofilite ale locuirii saşilor, unele sluțite de fanteziile constructive ale noilor proprietari, altele găurite de nepăsare.

Cum şi-au petrecut sfârşitul lumii
Istoricul Thomas Nägler consideră că saşii din nordul Transilvaniei au început să fie colonizați încă din secolul al XII-lea, în secolul următor adăugându-li-se noi colonişti. Prima atestare documentară a acestor colonişti datează din 1228, când este menționat oraşul Reghin, sub forma Regun. Numele oraşului derivă de la cel de origine al primilor colonişti – Regensburg. În 1241, în capătul opus al teritoriului săsesc nord-transilvan, la Rodna, coloniştii germani sunt menționați opunând rezistență (zadarnică) mongolilor. După pustiirea Rodnei, mongolii sunt menționați şi prădând târgul Nosa, primul nume al Bistriței, de unde derivă şi denumirea germană a regiunii – Nösnerland. Aşadar acestea sunt primele localități săseşti importante atestate documentar în nordul Transilvaniei.
Diferența esențială dintre saşii nord- şi cei sud-transilvăneni este țara în care i-a prins întoarcerea armelor din 23 august 1944. Primii se aflau în Ungaria, în Ardealul de Nord, cedat în 1940, ceilalți se aflau în România. Mişcarea din 23 august a dat un impuls frontului rusesc care înainta spre Transilvania, determinându-i pe comandanții germani din Ardealul de Nord să organizeze evacuarea locuitorilor germanici dimprejurul Bistriței şi Reghinului. În acelaşi timp, saşii din sudul Transilvaniei, fiind în România, nu au făcut obiectul niciunei evacuări din fața sovieticilor, deoarece România tocmai devenise aliata acestora.
Evacuarea saşilor nord-transilvăneni, organizată de generalul SS Arthur Phleps (originar din Biertan) în septembrie 1944, a fost momentul-cheie care a declanşat un lung şir de nenorociri, finalizat cu dispariția, de facto, a acestui subgrup etnic.
Astfel, între 12 şi 27 septembrie 1944, în trenuri sau în căruțe, 30.000 de saşi nord-transilvăneni au plecat din ținuturile pe care strămoşii lor le colonizaseră în urmă cu 800 de ani spre Austria, Germania şi regiunea sudetă a Cehiei. Teama de venirea sovieticilor şi cea de a nu fi privit ca un trădător de propriul neam a făcut ca doar 827 de saşi să rămână pe loc, cei mai mulți în Bistrița. Cifra se referă doar la cei din Districtul Bistriței, dar e de bun simț ca raportul dintre plecați şi rămaşi să fi fost asemănător şi pentru cei din zona Reghinului.
O parte dintre cei evacuați au fost prinşi din urmă în 1945 de trupele sovietice şi trimişi înapoi în locurile de baştină. E vorba însă de doar circa 6.000 de persoane, deci doar a cincea parte a celor plecați. La sosirea înapoi în România reîntregită, aceştia erau deja expropriați de case şi pământuri. Mai mult, fiind considerați trădători, au fost trimişi la muncă forțată în Uniunea Sovietică. Cei care s-au sustras deportării în URSS au fost organizați în detaşamente de muncă forțată la noi în țară.
De asemenea, regimul comunist de la sfârşitul anilor 1940 şi din deceniul următor a dus o politică de mutare şi dispersare a saşilor bistrițeni, astfel că aceştia au ajuns să trăiască în comunități mici, minoritare în localitățile în care se aflau. În urma acestor transformări radicale, saşii bistrițeni au ajuns în pragul extincției cu aproape jumătate de secol înaintea conaționalilor din sudul Transilvaniei, care, de bine de rău, au reuşit să supraviețuiască în comunități compacte până în anii 1990.
Acest „avans” a avut repercusiuni de neînlăturat. Casele săseşti au fost demolate, bisericile lăsate în paragină. Arhitectural, localitățile rurale din Nösnerland şi Reener Ländchen pe care le-am vizitat nu mai au nimic în comun cu tiparul săsesc al aşezărilor din zona Sebeş-Sibiu-Mediaş-Sighişoara. Niciun Viscri, Biertan sau Apold nu mai există aici. Nu mai există nici comunități evanghelice care să aibă grijă de biserici, aşa că acestea au ajuns, cu câteva excepții, în posesia ortodocşilor sau reformaților.
La ultimul recensământ, cel din 2002, în tot județul Bistrița-Năsăud mai existau 661 de germani din care mai bine de jumătate trăiau în reşedința de județ. Tot atunci, în Reghin erau înregistrați 237 de germani, iar în localitățile din jur, ceva mai mult de 100. Nu e greu de prezis că peste o generație sau două, despre saşii din nordul Transilvaniei se va mai vorbi doar la trecut.

Teaca şi Lechința, două decepții

M-am întors, prin Reghin, spre Teaca, următoarea biserică de pe traseu. Pe drum am făcut o scurtă oprite la biserica din Dipşa, interesantă nu atât prin valoare intrinsecă cât prin istoria sa. Legenda spune că în 1275, la a doua mare invazie mongolă, localnicii şi-au ascuns galbenii şi arginții de teama invadatorilor şi apoi au fugit în păduri. La întoarcere, nu ar mai fi găsit comoara, dar aceasta a fost descoperită 200 de ani mai târziu de scroafa unui gopodar, care scurma în pământ.

Din banii găsiți de scroafă, localnicii au ridicat biserica. Apoi, recunoscători, au pus ca pe unul din contraforții biserici să fie sculptat un basorelief care o înfățişează pe purcică. Lângă basorelief, unui ceas solar i s-a strâmbat indicatorul, aşa că arată orele de pe alte meridiane.

Biserica din Dipşa

Cât e adevăr şi cât e legendă din istoria bisericii din Dipşa, e greu de spus acum. E cert că în 1489 lăcaşul de cult a fost finalizat. Acum este în proprietatea Bisericii Ortodoxe, deoarece ultimul luteran din localitate, Rosina Rosenau, s-a stins acum trei ani şi ceva.

Peisajul dintre Reghin şi Teaca aduce cu cel din vestul Boemiei, cu dealuri blânde, alungite de o parte şi alta a şoselei. După o serie de serpentine, Teaca apare aşezată într-o câmpie. Biserica fortificată din localitate se află pe un platou din centrul localității, frumoasă, poate chiar cea mai frumoasă şi mai bine proporționată din cele pe care le-am vizitat cu această ocazie, dar ruinată. Accesul în interior este imposibil, lăcaşul de cult fiind închis pentru lucrări de restaurare care par abandonate demult. Din zidul fortificației care înconjura biserica nu se mai păstrează nimic.

Biserica din Teaca

Un panou pe jumătate ruginit te anunță că te afli în prezența unui monument istoric aflat în curs de restaurare. Sătenii se uită cu mare curiozitate când un turist opreşte să facă poze bisericii. În diagonală față de biserică, dincolo de pârâul care curge prin sat, se distinge printre copaci un front de stradă lung de vreo 200-300 de metri, care păstrează înfățişarea arhitecturală tipic săsească.

Revenind la biserică, aceasta a fost inițial, în secolul al XIV-lea, o bazilică gotică timpurie cu trei hale, ale cărei nave erau despărțite de arcade pe piloni. În secolul următor nava centrală a fost înălțată şi a fost construit turnul clopotniță.

Drumul secundar care te duce spre Lechința seamănă izbitor cu cel spre Biertan. Biserica, aşezată pe o înălțime ce domina, până la construirea blocurilor din apropiere, aşezarea, seamănă, ca amplasament, cu cea de la Viscri. Similaritățile se opresc aici. Fiindcă biserica din Lechința nu este vizitată de niciunul din miile de turişti care ajung la Viscri sau Biertan şi fiindcă niciun prinț moştenitor britanic nu şi-a cumpărat o casă vizavi de ea. Nici nu ar fi avut acum, ci maxim un apartament la bloc, ceea ce cred că nu e foarte princiar.
Revenind la biserică, aceasta nu poate fi vizitată în interior decât dacă a) suni la parohia reformată din Țigău, de care aparține acum, b) cineva îți şi răspunde şi c) persoana respectivă este dispusă să vină în Lechința să descuie poarta. Mie nu mi-a răspuns nimeni la telefon, aşa că nu am putut-o vizita pe interior.

Deşi poarta este închisă cu un lacăt chinezesc, în incintă fortificată se poate pătrunde uşor, fiindcă zidul care apăra biserica este atât de degradat încât s-a prăbuşit în mai multe locuri. De altfel, o tablă strâmbă te avertizează: „Atenție, pericol de prăbuşire!”.

Pe lângă nepăsarea cu care este tratat monumentul, impresie face şi masivul turn de apărare, cu care nu s-ar face de ruşine nicio cetate respectabilă. Pe alocuri, zidul este prevăzut cu orificii de tragere.
Biserica a fost ridicată în secolul al XIV-lea, ca biserică-hală gotică, a suferit apoi diverse adăugiri, acum având o formă curioasă, neregulată.

Herina, o perlă romanică

Herina este la o aruncătură de băț de Lechința, spre Bistrița. Biserica albă, una dintre cele mai vechi din România aflată încă în picioare, este vizibilă de la mare distanță. Nu este însă o biserică fortificată, deşi a fost inclusă de Hermann Fabini în volumul său. Cheia lăcaşului de cult se află la frau Brigitte Budăcan, una dintre cei fix şase saşi care au mai rămas în Herina.

Ca o nemțoaică adevărată, frau Brigitte îți taie biletul în valoare de un leu şi, dacă vrei să dai un ban în plus, te direcționează spre cutia milei.

Edificiul este restaurat fără cusur şi este una din perlele arhitecturii romanice din România. Construcția datează de la începutul anilor 1200, biserica fiind structurată cu trei nave, cu două turnuri de vest şi o tribună de vest. Impresionantă este înălțimea ei, comparabilă cu cea a marilor catedrale contemporane cu ea din vestul continentului. Numele german al localității – Mönchsdorf (satul călugărilor) – duce la presupunerea că aici a funcționat o mănăstire.

Lăcaşul de cult a fost ferit de intervenții ulterioare, păstrând deci un stil romanic intact. A fost renovat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la sfârşitul celui care a trecut. Până acum doi ani se țineau slujbe pentru puținii luterani rămaşi în zonă, dar acum biserica nu mai este decât un obiectiv turistic.

Dumitra – turnulețe de tablă pe biserică

Dumitra şi Tărpiu sunt situate la nord şi nord-vest de Bistrița. Biserica din Dumitra este recentă, la scara istoriei, fiind construită în anii 1895-1899, pe locul vechii biserici a satului, pomenită în 1447. În 1967, biserica a fost donată comunității ortodoxe din oraş.

În acest moment, Dumitra este un exemplu de ce poate face un popă prost cu biserica lui. Concret, la ultima renovare a lăcaşului de cult, în urmă cu câțiva ani, biserica a fost „înfrumusețată” cu trei turnulețe de tablă zincată, foarte asemănătoare cu cele de pe palatele țigăneşti.

Localnicii nu sunt încântați de adăugirile preotului: un tânăr, puțin trecut pe la şcoală de altfel, mi-a mărturist pe ton jos că lui nu i se pare normal să pui după pofta inimii turnuri pe o biserică. Greu de contrazis.

Din fericire, turnul de poartă, finalizat în 1488, singura parte care s-a păstrat a fortificației, a fost restaurat, cu ajutorul financiar al saşilor stabiliți în străinătate, într-un mod fericit şi merită văzut.

La Tărpiu se ajunge pe un drum asfaltat doar pe jumătate, pornind din Dumitra şi trecând prin Cepari. Ansamblul de aici este considerat cel mai valoros din nordul Transilvaniei. În sat, casele săseşti, păstrate în număr relativ mare, alternează cu vilele de căpşunari, fantezist colorate şi decorate.

Biserica este situată, la fel ca şi cele din Lechința şi Dumitra, pe o ridicătură care domină satul. Cheia se găseşte la casa parohială ortodoxă din imediata vecinătate a bisericii.

Edificiul avea un zid oval, din care se păstrează porțiuni restaurate, şi un turn de poartă bine întreținut şi la fel de plăcut de vizitat ca şi cel din Dumitra. În interior, biserica a fost convertită la ortodoxism, dar mi s-a părut că accesoriile specifice ritului oriental se împacă bine cu construcția.

Biserica-hală datează din secolul al XV-lea, având în vest o tribună din piatră, cu balustradă. La o aruncătură de băț de biserică, ruina mănâncă un elegant palat de la sfârşitul secolului al XIX-lea sau începutul celui următor.

Călătoria pe urmele saşilor nord-transilvăneni am terminat-o ratând ultimul obiectiv – biserica din Crainimăt – din cauză că afară se înnoptase. Pe drumul de întoarcere spre Cluj mi-a stăruit în minte o imagine pe care am văzut-o la Lechința: o cioară întinzându-şi aripile pentru a-şi lua zborul de pe zidul părăginit care înconjoară biserica.

cluj.travel