Dacă e să răbdăm, să răbdăm împreună

În colţul său de pagină, „Întâmplări cu miez”, profesorul Vasile Găurean se opreşte, într-un număr al cotidianului „Răsunetul”, la temerara expediţie a lui Alexandru Macedon (356-322 î.e.n.) spre India. Având de străbătut un imens deşert, oastea suferea cumplit de sete. Câţiva ostaşi mai isteţi făcură rost de un urcior cu apă şi-l duse bunului şi viteazului lor comandant. Macedoneanul primi cu bucurie ulciorul, privi apoi cu durere chipurile uscate de arşiţă ale ostaşilor; ar fi vrut să le împartă lor apa, dar nu le-ar fi ajuns nici măcar câte-o picătură. Atunci, fără ezitare, ridică ulciorul şi-l sfărâmă de o piatră: „Dacă e să răbdăm, să răbdăm împreună”.

Este un gest de frumoasă şi pilduitoare solidaritate, de creştinească frăţie, de asumare a purtării aceleiaşi cruci de către comandat şi oşteni, conducător şi supuşi. Mai puternic decât cele mai înflăcărate cuvinte, decât cele mai mobilizatoare îndemnuri. Un asemenea conducător inspiră curaj şi spirit de sacrificiu şu va fi urmat, cu credinţă şi devotament, de mulţime.

Îmi place să văd o relaţie de asemănare între situaţia de criză prin care tot trece, şi trece, ţara noastră şi imensul deşert traversat de oastea suferindă a lui Alexandru Macedon. Avem şi noi conducători, avem şi noi o oaste numeroasă. Suntem obligaţi să trecem printr-o vale a plângerii, a răbdării şi a speranţei, suportând împreună un program de austeritate, de renunţare la multe tentaţii ale vieţii.

Mi-ar fi plăcut dacă, în împrejurările amintite, bunii noştri conducători ar fi ieşit în faţa naţiunii şi ar fi spus, pe un ton sincer şi convingător:

- Începând de mâine, timp de 6 luni, vom trăi toţi, de la preşedinte la cetăţeanul de rând, cu salariul minim pe economie. Fără premii şi alte stimulente financiare pentru cei din preajma puterii, fără plimbări în străinătate pe banii contribuabililor, fără diurne şi fără serbări câmpeneşti şi fără bani de protocol. Cei care au mai mult de trei apartament şi mai mult de trei maşini, să doneze statului restul. Dacă-i vorba să răbdăm, să răbdăm împreună.

Cred că românii, cum le place conducătorilor noştri să spună, ar fi înţeles chemarea şi n-ar fi ieşit în stradă să-şi strige nemulţumirile, n-ar fi manifestat împotriva guvernului şi a preşedintelui, ar fi suportat mai uşor programul propus.

După inundaţiile din primăvara anului trecut, aducătoare de distrugeri şi suferinţe mari, oamenii şi-au arătat disponibilitatea de a veni în ajutorul celor năpăstuiţi. La chemarea Fundaţiei „Mereu aproape” şi a Antenei 3, sub genericul „Apa trece, România rămâne”, un număr impresionant de creştini adevăraţi, cu venituri modeste, au donat o parte din salariul sau pensia lor, pentru ca cei loviţi de furia apelor să-şi poată ridica un nou acoperiş deasupra capului. Datorită acestui spirit de înţelegere şi ajutorare, s-au înălţat 75 de case noi, s-a redat speranţa de viaţă sutelor de oameni.

În vremea copilăriei mele, ţăranii se ajutau între ei atunci când aveau de construit o casă sau dependinţe gospodăreşti. Se organiza o zi sau două de clacă pentru transportul pietrei şi a lemnului, iar cei care nu aveau mijloace de transport, participau cu braţele la ajutor.

În aceste zile, un gest frumos de solidaritate, de ajutor, au dovedit şi cetăţenii din localitatea Luşca, oraşul Năsăud. La solicitarea preotului paroh al bisericii din localitate, s-a adunat o sumă însemnată de bani pentru a veni în sprijinul unui consătean, aflat în suferinţă şi în aşteptarea unei intervenţii chirurgicale dificile. E cea mia aleasă mulţumire sufletească să vezi că, prin bunătatea ta, ai dat unui semen al tău un motiv de bucurie. Însuşi, regretatul Î.P.S. Bartolomeu Anania spunea că degeaba ai trăit pe lume dacă nu ai făcut pe cineva fericit.