Dacă scriitorii nu vor intra în luptă, cultura nu va mai exista ca etalon al valorii

               - Suntem într-un an special pentru dumneavoastră şi prima întrebare ar fi legată de viaţa de dincolo de literatură. Care a fost cea mai frumoasă aniversare a zilei de naştere de până acum?

               -An ”special”, spui poete, accept - 70 de ani sunt de luat în serios, numărătoarea e derutantă, nu știi bine spre câți dintre ei ești cu fața, nici spre care ești cu spatele... Vorba unui titlu înțelept al regretatului Gh. Crăciun - ”Trupul știe mai mult” (Paralela 45, 2006)... Cea mai ”frumoasă” amintire e vreuna de acasă, din cătunul meu Tireac, cu tata, fântânarul, cu sora și mama Irina... Veneam de la biserică, pe uliță și la multe porți eram invitați de cei care erau ”Gheorghe”. Poarta noastră - aveam ”vrajniță cu boc”, tu știi ce este asta – era împodobită cu ramuri verzi, eram doi ”Gheorghe” în  familie... Pacea aceea din casă, de la masă, era un interval cât al bobului de rouă până vin razele de soare, dar în inima mea durează încă...

               - Vă mai amintiţi care a fost prima carte pe care aţi primit-o în dar? Dar primul scriitor pe care l-aţi văzut în carne şi oase?

               - Părinții noștri nu cumpărau cărți... ”Prima carte” pe care am primit-o, drept premiu (în clasa a III-a)  - o am și azi - este a scriitorului ceh Karel Capek (care a pus în circulație termenul de ”roboți”) - ”Povestiri dintr-un buzunar”, dintre cele pe care le va fi găsit învățătoarea noastră, Otto Aglaia (moldoveancă ajunsă la noi cu limba ei melodioasă), la cooperativa din sat... Ei, ”primul scriitor” nu mi-a lăsat o amintire frumoasă, era Victor Eftimiu. Se aprobase înființarea unei ”secții române” la teatrul din Satu Mare și piesa aleasă a fost a lui - ”Haiducii” (în rolul principal era Septimiu Sever. Repetițiile s-au ținut la București, acolo s-au ales și actorii care au venit, cu autorul, la premiera din 24 ianuarie 1969. Cu ei era și poetul George Astaloș care a făcut o expoziție, ad-hoc, cu lucrări ale lui Florin Pucă. S-a lansat și o carte a lui V. Eftimiu (cred că avea atunci vreo 80 de ani). Eu eram la internat și am ieșit cu “bilet de voie”. Eram cu viitorul poet, dispărut prematur, Ion Bala, și ne-am dat seama că nu ne ajung banii pentru cartea maestrului... Am cumpărat câte o ”carte poștală” cu imaginea lui M. Eminescu. Când ajung la rând îi întind cartolina - o ia, o răsucește pe toate părțile apoi, alarmat, mă întreabă - ”Ce-i asta?”. ”Suntem de la internat, zic, nu avem bani pentru carte, dar vă rog să ne dați un autograf ca să ne creadă pedagogul că am fost aici...”. Era deja o liniște stânjenitoare în jur (cu oficialități locale), iar V. Eftimiu a semnat, fără plăcere, cele două cărți poștale și ni le-a înapoiat fără să zică nimic... Eu nu mai păstrez acea ”amintire”...

               - De ce scrieţi?

               - Viața/destinul a vrut să am un accident, în curtea casei unui vecin, în care mi-am pierdut ochiul stâng... Eram spre 7 ani... Simțindu-mă ”însemnat” între copiii frumoși ai satului, i-am evitat, m-am retras în cochilie, am început să citesc... Erau la școală revistele ”Luminița” și ”Cravata roșie”, după care am început să scriu. Corespondam cu Tudor Opriș care m-a ”debutat” cu poezia ”Prometeu” (semnată cu numele meu adevărat - Pop Silaghi Gheorghe, Liceul nr.3, Satu Mare) în suplimentul ”Preludiu” al Scânteii tineretului (nr. 33, martie, 1970)... Răspunsul ”pentru ce scriu” l-am descoperit pe parcurs... ”văd cu scrisul... A vedea în Nord este un act religios...” (Nord, și dincolo de Nord).

               - Care dintre cărţile scrise vă este cea mai dragă? 

               - Cartea ”cea mai dragă”, Menuț Maximinian, e greu de ales... Fiecare a însemnat ceva pentru mine – o ”probă” cu mine însumi (sau cu oamenii, gândindu-mă la greutățile și urâtele probleme financiare de editare), o treaptă spre mine însumi. Neapărat aș menționa ”Tratat despre Ochiul Orb” Libra, 1996), ”Nord, și dincolo de Nord” (Dacia, 2001), ”Aur și iederă” (Paralela 45, 2011), dar și cele traduse - în franceză, de renumitul poet și traducător al lui Lucian Blaga, Jean Poncet, ”Les pierres du Nord”, cu ilustrațiile lui Pierre Guimet (2018, Editura Jacques Andre), în engleză - traduse de Olimpia Iacob și Jim Kacian (India, Ed.Cyberwit, Allahabad, 2021).

               - Cum este omul George Vulturescu în viaţa de zi cu zi, spre deosebire de scriitor?

               - Sunt multe deosebiri... Nu poți avea o ...”viață de poet” când ești angajatul unor instituții... Eu am lucrat ani de zile ”în Cultură” (director la Casa de cultură a municipiului, la Inspectoratul.../Direcția pentru Cultură) cu program în care am lăsat grei stropi de sudoare inventând, în premieră, la Satu Mare, activități culturale cu participare națională și internațională. Eram privit cruciș, am avut ”lupte” cu cerberii județului, cu cei ai Ministerului Culturii... Scriam doar noaptea, în zile libere neglijându-mi familia. Am rămas pentru că numai așa puteam fi aproape de oamenii de cultură, de scriitori. A meritat? Nu știu. Unii mi-au dat jos plăcile comemorative puse, și-au însușit datele unor personalități, rândurile scrise despre ele (din lucrarea ”Dicționar - 1700/2000. Cultură și literatură în ținuturile Sătmarului”, primul dicționar sătmărean (2000), din ”Ghidul cultural, Satu Mare” (1998), titluri de manifestări culturale... Ai grijă, domnule Menuț, ești pe același drum cultural...

               - Dacă ar fi să optaţi pentru o singură carte pe care s-o luaţi într-o călătorie, care ar fi aceasta, înafară de Biblie?

                - Asta, cu ”singura carte”, am mai spus, rămâne pentru mine, mereu, POEZIA lui Mihai Eminescu. Am și scris despre această fascinație în volumele ”Complexul Ghilgameș. Eseu despre motivul prafului în opera lui M. Eminescu” (Ed. Junimea, 2015), în ”documentele și studiile critice” - ”Mihai Eminescu și sătmărenii” (Ed. Școala Ardeleană, 2015).

                - Dacă ar fi să facem un istoric al publicației „Poesis”, care ar fi momentele cele mai importante prin care s-a făcut remarcată în presa culturală?

               - Am fondat revista în 1990 - fiind prima revistă ”de poezie” din România după Revoluție. A apărut lunar din ianuarie 1990 până în prezent, fiind în anul XXXII, de curând a apărut numărul 339-341/2021...O viață, prietene Menuț... Au fost numere speciale (dedicate unora precum Gellu Naum, Șt. Aug. Doinaș, Ioana Em. Petrescu, Gabriele Negreanu etc.), am reușit să obțin materiale pentru unele ”seriale” de excepție - ”Jurnalul hermeneutic” cu Svetlana Paleologu Matta, cu traducerile în premieră ale lui Vasile Sav - Sf. Augustin, ”Enarațiuni la Psalmi”, cu prezentările din volumele de critică ale lui Constantin Abăluță - ”Poezia română după proletcultism”, am avut Seminarii de traduceri cu poeți din străinătate Portugalia, Franța, Anglia, Serbia, Germania...), am inaugurat decernarea de titluri Doctor Honoris Causa - pentru prima dată la Satu Mare - lui Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Dumitru Țepeneag, Adam Puslojic și altora, iar dintre Laureații premiilor ”Zilele culturale Poesis” sunt nume semnificative – Geo Dumitrescu, Cezar Baltag, Mihai Ursachi, Ilie Constantin, Ştefan Aug. Doinaș, Nora Iuga, Cezar Ivănescu, Ileana Mălăncioiu, Șerban Foarță etc. Am organizat - în premieră - o expoziție cu cărțile purtând dedicații către Monahul Nicolae Steinhardt, o expoziție cu revistele de avangardă de la Muzeul Literaturii Române, colocvii cu teme diverse ale literaturii contemporane.

               - Cât de greu este să-ți găsești colaboratori care contează în ecuația calității?

               - Desigur, cel mai greu este să găsești colaboratorii revistei, așa cum spui - cărțile mele nu erau numai o garanție, mai aveam prezența mea la aproape toate colocviile și târgurile de carte din țară, o legătură - mai mult prietenească cu scriitorii - care se cimenta cu invitația lor de a fi prezenți la Zilele culturale Poesis din orașul nostru de pe Someș...

               - Pentru a menține pe piața literară o publicație de top este nevoie de multă muncă. Știu că sunteți cel care și-a așezat pe biroul de scriitor, ca prioritate, apariția revistei. Nu vă pare rău că v-aţi neglijat, poate, uneori propriile proiecte literare?

               - Am obosit de multe ori, am fost, desigur, bârfit și insultat, dar am considerat că e important să fac cultură de valoare la Satu Mare, să aduc aici nume grele ale scrisului românesc - unele pentru prima dată sau o singură dată - pentru a contracara nonvaloarea provinciei. Față în față, ascultând recitalurile lor (tot pentru prima dată - recitaluri în Catedrala ”Adormirea Maicii Domnului” unde se decernau și premiile) scriitorii, din toate părțile, puteau să se cunoască, să-și dăruiască o carte... Da, am obosit de multe ori, da, aș fi putut scrie, poate, alte vreo ...10 cărți, dar uneori nu merită decât să-ți urmezi chemarea.

               - Ce au făcut românii în perioada cât au stat acasă, în izolare? Au citit mai mult? Cât se scrie în România, cât se citeşte şi cât e calitate?

               - Nu cred că s-a ...”citit” în izolarea pandemică. Desigur, doar cei interesați, profesioniștii să fi făcut/gândit ”proiecte”... Nu prea cred... Propaganda/informația mediatică a fost prea zgomotoasă, s-a mințit, s-a terfelit ideea de bătrânețe, de moarte... Ce să mai scrii, pentru cine? Personal, am scris doar studii critice, mai ales despre scriitori pe care nu am reușit să-i  ”prind la zi” în paginile revistei sau ale cărților mele de eseuri. Pentru că ”Poesis” s-a tipărit cu greutate în acest timp, am publicat articole în revistele Scriptor, Neuma, Luceafărul, Convorbiri literare, Hyperion, Caiete silvane, Nord literar etc. Dar, cu toate necazurile și durerile (personale, legate de evenimente și persoane) am continuat să scriu mutând accentul pe responsabilitatea omului față de celălalt om, față de însemnătatea ființei umane sub ”cerul înstelat”...

               -Cât de importantă este receptarea critică, dar premiile primite pentru scriitor?

               -”Receptarea critică” este foarte importantă în literatură, în valorizarea ei, pentru impunerea talentelor adevărate... O mare responsabilitate revine revistelor literare, criticilor care susțin rubricile pentru cartea de debut, a aparițiilor cu grupaje de versuri... Nu sunt dintre cei răsfățați de critică, nici nu caut asta, nici ”premiile literare” nu-mi sunt în obiectiv. Cel mai fericit am fost când am reușit să înmânez premiile Poesis (după consultări cu mulți scriitori și critici) în Catedrală, nu atunci când, eventual am fost și eu premiat... Îmi repugnă goana după ”lista canonică”, umflată de fiecare revistă cu aleșii ei, de criticii care lucrează cu anumite edituri pe care le promovează în reviste afiliate, la care sunt angajați. Mai de râs sunt juriile - mereu aceleași - care sunt deplasate la diferite concursuri din țară, impunând, desigur, propriii susținători. Are dreptate Al. Cistelecan când spune că e important ”dacă ai noroc să știi pe cine să citești și-n judecata cui să te bizui” (în revista Convorbiri literare, răspuns la o anchetă, 2020).

                – Se vorbeşte despre literatură de calitate, despre literatură de maculatură.  Pot să scot câte cărţi vreau. Mă duc la tipografie, plătesc, nu este nicio problemă. Nu mai există selecţie. Poţi avea şi 100 de cărţi. Cine ar trebui să scrie? Toţi cei care editează cărţi sunt scriitori?

               - Aveți dreptate să vă alarmați - nu toți care editează o carte sunt... ”scriitori”, dar vă sfâtuiesc - pentru că lucrați în cultură, cu cei care ”scriu” - să aveți grijă. Avem mai multă nevoie de cititori decât de scriitori, însă, poate, doar cei care mai scriu se citesc între ei... Mulți netalentați în propriile cărți - pot fi foarte buni cititori. Am întâlnit astfel de oameni, pe care-i ascult... Am avut de suferit, din cauză că nu public în Poesis sau  nu pot scrie despre toți, în Satu Mare. Mulți te ponegresc, te insultă, te pun între bulgări de noroi dacă nu le recunoști...”geniul local”. Am scris și un poem pe această temă, crud - dar adevărat - nu s-au născut scriitori în Satu Mare, mulți au venit, au locuit/scris aici apoi au plecat să moară în altă parte, iar alții au venit aici ”scriitori” și au decedat aici ... (”Poeți prin mâzgă - fiecare spre moartea lui”, în vol. Negură și caligrafie, Eikon, 2014). Se spune că ”viitorul” este o sită... Cât de  mari/mici va avea găurile, nu știu.

                - Aveţi un mesaj pentru colegii scriitori? Dar pentru cititori?

               - Poete Menuț, la vârsta asta, a mea, și la altele, mai tinere, unii au dat ”profeții”... Eu pot da doar un semn neînsemnat - dacă scriitorii de valoare, oamenii de cultură - cu școli și cu creații originale - nu vor intra în luptă, cu acești mediocri, iresponsabili din partidele care ne guvernează , cultura nu va mai exista ca etalon al valorii, ca memorie a ființei umane. Avem ceva de făcut, de salvat... Iar pe cititori îi sfătuiesc să dibuiască și singuri, pe cont propriu,”plăcerea scrisului/textului ”(Roland Barthes) și vor avea bucurii imense.

               - Vă mulţumesc!

Menuț Maximinian