Dan Popescu: Ura şi răul în lume

         Există un puternic climat al urii, ura aceasta fiind o boală foarte periculoasă şi este incitată şi organizată de obicei de intelectuali ticăloşiţi şi astfel găsim temperaturi afective în spaţiul gândirii. Întreg marxismul este o teorie care se naşte pe imperiul frustrărilor, Manifestul Partidului Comunist este un program al urii iar Lenin are ,,meritul’’ de a fi găsit tehnicile de punere în practică ale acestui program.

         Ecuaţia răului complet este Invidie-Ură-Crimă! Să ne amintim de strămoşii noştri mitologici, Cain şi Abel, Cain a ratat bunătatea, în loc să se bucure de Abel care a fost ales de Dumnezeu, a mers pe ecuaţia răului complet, dacă alegea să se bucure, atunci omenirea ar fi fost populată doar cu oameni buni.

         Jocul democratic se face în mod real doar între oamenii care se cunosc personal, în democraţia ateniană conducătorii Cetăţii nu contau ca indivizi, contau ca cetăţeni. Noi nu ne cunoaştem între noi, sunt printre noi ticăloşi perfecţi, actori impecabili, oricum noi, în general, nu cunoaştem pe cei pe care îi votăm, aceşti ticăloşi au deviza lor, cum să mituiască poporul, şi cum să distrugă justiţia şi s-o aibă de partea lor. Aceşti actori impecabili au pus mâna pe putere profitând de incapacitatea alegătorilor să perceapă realitatea, au mărit salarii şi pensii nechibzuit, au furat tot ce au vrut şi s-a putut, şi-au îndopat apropiaţii cu bani şi funcţii îndatorând România, pe copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri pentru mulţi ani cu sumele uriaşe împrumutate.

         Ura de invidie este un pic mai mică decât ura de răzbunare, ura este o formă de încremenire, orice instalare în fenomenul urii este o dovadă de prostie. Orice om trebuie să aibă un gram de reflexie asupra lui însuşi. Trăim într-o societate devastată  de ură, avem senzaţia că ticăloşii nu sunt pedepsiţi pentru combinaţiile şi ticăloşiile lor. Să nu hrănim niciodată orice formă de ură, trebuie să fim bine conştienţi de îmbrăţişările imposibile.  Prima opţiune din istoria umanităţii a fost atunci când Cain a optat pentru rău, pentru ură, cine omoară, omoară propriul chip şi chipul după care a fost făcut. Am ajuns să credem, graţie acestor ticăloşi perfecţi, că omul a devenit lup pentru om. Când, pentru a ajunge la ură, nu invidiezi un dobitoc, invidiezi un om cel puţin egal cu tine, iar cea mai stranie invidie este atunci când începi să crezi că superiorul tău îţi este inferior.

         Ştiţi că de ceva vreme a apărut la noi intelectualul analfabet? El nu citeşte, nu ştie să vorbească, dar ştie tot ce mişcă prin jurul lui,  aproape că urâm toţi la fel! Când sărăcia creşte, ura se amplifică, ura s-a colectivizat, organizarea urii duce la organizarea crimei. Eu cred că mai mereu ura se naşte de la şi din prostie, prostul este cineva care crede că ştie totul. Ura totdeauna distruge şi dezbină! Doar iubirea, care este şi o formă de cunoaştere, uneşte şi aduce omul în transcendental. Dostoievski era scârbit de ticăloşii versaţi, exagerând totuşi cu bună ştiinţă când a spus în ,,Amintiri din subteran’’, sarcastic, ,,Omul este prost’’!

         Răul este înstrăinarea de Dumnezeu. Omul devine rău din şi prin propria lui libertate, diavolul are răutatea prin alegerea sa liberă, noi trebuie să vedem explicaţia creştină a răului din libertate, este singura care nu leagă răul de esenţa realităţii, a realităţii veşnice sau a celei create de Dumnezeu, luând totuşi răul în serios. Răul nu are existenţă proprie, răul este o lipsă a binelui, răutatea nu are, aşadar, o subzistenţă proprie, ci vine după aceea din cauza rănilor sufletului. Răul manifestă proporţii şi puteri pe care nu le putem explica doar prin libertatea noastră, însă omul, pe de altă parte, poate ţine răul în frâu şi se poate izbăvi de el aproape în întregime, ca subiect care îl săvârşeşte, însă nu doar prin eforturile sale, ci prin eforturile sale ajutate de puterea divină. Chiar şi atunci când este stăpânit de rău, omul aproape mereu păstrează în el resturi de bine, rezistenţa contra răului, forţe de întoarcere spre bine, de frânare a răului şi de căinţă pentru că l-a făcut, doar duhurile demonice nu mai păstrează în ele nici o fărâmă de bine, răul devenindu-le o a doua natură, însă chiar răul produs de duhurile mai puternice are totuşi originea în libertatea şi nu în fiinţa lor. Răul nu ţine de esenţa realităţii ci vine din libertatea unor fiinţe mai puternice. Răul care doare şi care chinuieşte cel mai mult este răul făcut de o persoană prin libertatea ei. Răul fizic, sau răul făcut fără voie, nu doare atât de mult pe cel care-l suferă, cum doare pe cineva cel pe care-l face, prin conştiinţa că ar fi putut să nu-l facă. Doar răul făcut intenţionat de cineva produce în cel ce-l suferă o durere morală, un sentiment de nedreptate, iar în făptuitor, chinurile regretului sau o alterare morală, când aceste chinuri lipsesc. Răul niciodată  nu este instalat în fiinţă fără libertate şi nu se menţine fără consimţământul ei, aşadar răul nu izvorăşte din fiinţă şi nu este legat de ea. O slăbire a caracterului de persoană şi o accentuare a caracterului de natură se produce în  pasiuni şi în violenţa acestor pasiuni.

         Răul este un minus în existenţă!

                          Dan Popescu