Dascălii de altădată

Aduceri aminte ale doamnei educatoare Elena Virginia Rusu Mateiciuc (Igi)- Dascăl de Onoare al Şcolii Sîngeorzene, culese de prof. Monica Ştefania Măgurean – Liceul Teoretic Solomon Haliţă Sîngeorz-Băi
„Mâinile dumneavoastră, doamnă-nvăţătoare erau ca nişte duminici, ca nişte sărbători ale limbii române”.
Doamna Elena Virginia Rusu Mateiciuc s-a născut în anul 1927 în localiatatea Mititei, judeţul Bistriţa-Năsăud , fiică a preotului Rusu Vasile Baziliu. Începe studiile primare în localitatea Sîngeorz-Băi, mutându-se cu familia. Printre preocuparile ei spirituale s-a numărat şi muzeografia punând bazele primului muzeu etnografic la Sîngeorz-Băi, în 1971, devenind autoarea unei broşuri muzeistice şi concepând primele secţiuni ale „Punctului muzeistic”, prima iniţiativă de acest gen la vremea aceea. Şi-a dedicat întreaga viaţă obsevării frumuseţilor ţinutului şi a antrenat copii în activitatea de colectare a obiectelor cu valoare etnofolclorică ajutându-i să înţeleagă identitatea culturală naţională şi cultivându-le patriotismul local. Întreaga muncă a fost recompensată la data de 1 iunie 2013 prin acordarea distincţiei „Dascăl de Onoare” în cadrul manifestării „280 de ani de învăţământ sîngeorzean”. Dăscăliţă devotată meseriei, dotată cu talent pedagogic şi artistic a educat generaţii de copii, ieşind la pensie şi continuând să se ocupe de activitatea de animator cultural.
Astăzi îşi aminteşte de dascălii care au format-o şi pe care îi venerează. Redau mai jos o parte din gândurile- amintiri ale acestei Doamne de Onoare ale Ţinutului Sîngeorzan.
Peste ani şi peste vremi mă-ncearcă sentimente de caldă aducere aminte şi nu uit figurile educatorilor, învăţătorilor, institutorilor de Şcoală de Aplicaţie, profesori de liceu şi oameni de înaltă cultură precum Alexandru Husar, fost coleg al regelui Mihai, ajuns ulterior profesor universitar la Iaşi şi declarat „Patriarhul literaturii ieşene”. „Cu ramură de măslin,/ vin şi eu mămucă vin,/ tot mai bun şi mai senin, /să mă-nchin şi să suspin.”- fragment de poezie din ziarul „Solia Năsăudeană „ din vremea aceea. De neuitat este că profesorii erau elita clasei sociale culturale şi de spiritualitate a ţării noastre. Erau pătrunşi de sentimentul patriotic.
„Mi-aduc aminte de primul meu dascăl, Astaluş Ioan, tatăl poetului Lucian Valea. Învăţător, violonist şi mare psiholog, făcea pentru fiecare elev deosebite fişe psihologice. Am avut minunatul prilej să-l invit în 1983 la festivitatea pensionării mele. Mi-a scris şi o scrisoare caldă de adevărat părinte spiritual, intitulată „Copilă dragă”. Am fost impresionată de ţinuta costumului de gală cu care s-a prezentat şi de onoarea ce mi s-a acordat mie ca fostă elevă în clasa a I a din Sîngeorz-Băi. De notat că foloseam tăbliţa cu creion de piatră de pe care ştergeam cu saliva. Mereu învăţătorul nostru ne făcea observaţie, să folosim buretele. Ulterior am plecat la Şcoala de Aplicaţie în clasa a II a, a III a şi a IV a din Năsăud. Oh, ce amintiri de neuitat! Câtă dăruire am simţit din partea învăţătorului institutor Petre Son şi soţia Elisabeta. Făceam drumeţii cu clasa cântând, la Nepos, unde admiram în voie natura, minunatele privelişti. Urmau apoi cele mai plăcute cântece de primăvară şi declamam poezii, toate legate de anotimpul mult îndrăgit. Cu răbdare şi tact pedagogic ne antrena la activitatea practică, sădirea pomilor(luna aprilie). Cei 90 de nuci sădiţi de noi copii stau mărturie pe şoseaua Nepos-Năsăud. Ce bucurie am simţit când domnul Son ne-a privit cu dragoste şi ne-a recunoscut munca: „Bravo copii! Aţi fost harnici!”. Am făcut câteva fotografii şi ne-am reîntors la Năsăud. Minunatul dascăl Petre Son organiza piese muzicale. Îl aducea pe profesorul de muzică Şerban Ioan să ne ajute. Tot domnul Petre Son selecţiona copii cu talent muzical, literar şi sportiv. De Ziua Eroilor(iunie) ne pregătea exemplar să luăm costume de străjer (cămaşă albă cu număr pe mânecă-al meu era 147-, beretă albă cu stemă în frunte şi fustă plisată bleumarin). Astfel echipaţi ducem flori şi coroane pentru mormintele celor ce şi-au dat viaţa neamului românesc. Ştiam să cântăm „Eroi au fost, eroi sunt încă!”. Ştia dascălul nostru iubit să aleagă texte din cele mai potrivite, îndrumând sufletul nostru copilăresc, pentru organizarea pieselor de teatru. Se organizau cercuri literare şi muzicale unde se spuneau proverbe, poezii, cântece. Petre Son a avut îndrăzneala să ne ducă la Someşeni să vedem avioanele, lucru deosebit pentru vremea aceea. După Şcoala Elementară conform regimului de atunci, se trecea în clasa a I a de Liceu. Am plecat şi eu să frecventez cele patru clase de liceu, la Liceul Principesa Elena, actual Mihai Eminescu din Cluj. Doamna Directoare Zugravu Florica mi-a fost profesoară de Limba Română. Figura distinsă ne atrăgea, glasul duios şi plin de farmec a rămas de neuitat. N-am să uit niciodată ce frumos expunea şi se exprima din volumul „ Celor care nu cuvântă” de Emil Gârleanu. Mi-a rămas adânc sădită în suflet dragostea pentru animale. Bunul Dumnezeu s-o odihnească şi să-i facă parte de Bucuria Cerului. După doi ani, odată cu Evenimentul istoric-politic „Cedarea Ardealului” m-am retras la Liceul Evanghelic din Bistriţa, actualmente Liviu Rebreanu, pension german. Din clasa a VI a am venit la Năsăud la Liceul George Coşbuc. Eram cinci fete absolvente de liceu: Ileana Cherecheşiu, Doina Tăpălagă, Laura Avram, Lucica Mihalca şi eu Elena Virginia Rusu. Odată cu înfiinţarea Regimentului Grăniceresc Năsăudean se primeau fonduri şi erau aduşi la Năsăud profesori de elită: Zdrula-profesor de matematică, macedonean, Seplecan-latină, cu studii în Italia, Găzdac- absolvent cu Magna Cum Laude, Filip-fizică, Zoe Persecă şi Ilustra familie Comes de care mă leagă dragi şi neuitate amintiri, avand-o ca dirigintă pe doamna Comes şi profesor de muzică, pe domnul Comes.
Mulţi au fost dascălii care mi-au transformat mintea în suflet învăţându-mă că „ Educatorul modelează ceea ce natura a creat (Al.Vlahuţă)” şi că „Adevărata propăşire a unei naţiuni se măsoară nu după bogăţie ci după umanitatea ei. În viaţă înaintează numai acela în care inima devine mai blândă , sângele mai cald, creierul mai viu şi spiritul intră într-o pace...” .
Îmi amintesc de asemenea motto- ul de pe tabloul de absolvire:
„ Credinţa-n zilele de-apoi
E singura nădejde-n noi,
Căci multe-s azi cum credem noi,
Şi mâine nu-s! ” George Coşbuc

Mă-nchin cu dor şi drag la bunii mei dascăli de altădată.