De altădată: Clopul tatei

Credeți că numai în basme existau obiecte cu puteri magice? Aș! Și-n realitate sunt și vor fi mereu. Depinde doar de noi să le descoperim și să înțelegem forța ce se ascunde în spatele lor.
Voi încerca să arăt de ce am convingerea aceasta. Va trebui să mă întorc iar în copilărie, în vremurile acelea grele și frumoase deopotrivă. Și, pentru că despre tatăl meu va fi povestirea, și pentru că mi-este nespus de dor de el, mă cuprinde deja o stare de nostalgie, însă nu mă voi lăsa pradă sentimentelor. Nici gând!
Am promis să arăt că există în realitate obiecte miraculoase și așa voi face. Nu-i vorba despre nicio baghetă magică, ci despre clopul de paie al tatălui meu. Da, da! Iată de ce și cum! E simplu de-nțeles că-l purta vara, fiind din paie, dar e foarte greu de priceput cum odată ce și-l așeza pe cap, devenea altcineva. Se transfigura! Vedea nori amenințători pe cer, gata să arunce asupra pământului rafale de ploaie care ne vor uda fânul aproape uscat. Și, simțind primejdia, striga din toate puterile:
-Ieșiți că tunăăă!!! Voi nu vedeți ce ploaie vine?! Înșirați-vă!!!
Într-adevăr, noi nu vedeam, dar ieșeam înspăimântate care de pe unde eram (de obicei la lectură) și apucam furcile și greblele să facem căpițe. Nu munca în sine ni se părea grea, ci presupusul pericol ce amenința să vină de sus…Și după ce tot fânul era adunat, iar noi puteam, în sfârșit, să ne mai hodinim, ticu se așeza sub părul cel bătrân, își scotea pălăria (că doar era la umbră) și ne cânta la frunză. Uitam și de nori, și de fân, și de clop. Nespus de frumos cânta!
Dar clipele acelea zburau repede și, fiindcă vremea ,,se răzbuna” și se arăta cu nerușinare soarele, tatăl meu ieșea de la umbră, își punea clopul și, brusc, se ducea naibii toată vraja pentru că țipa la noi:
-No păi, haideți să spargem căpițele că ni ce vreme faină îi! Până-n seară se uscă și facem claie.
Și stricam tot ce era făcut cu trudă și cu sudoare. Zvâream fânul în toate părțile descântând cum știam noi mai bine. Și dacă se întâmpla ca vreun amărât de nor să astupe soarele, imediat strângeam pologul la loc. Și tot așa…
N-am urât nici vremea, nici munca la câmp, nici, doamne ferește, pe tatăl meu, ci doar clopul. Pentru că de la el ni se trăgeau toate necazurile. Odată ce ticu și-l lua de pe cap, era vesel, jovial și plin de umor. Îți era mai mare dragul să-i fii în preajmă!
Așa că mire-se lumea de el clop, atâta pot să zic! Și de însușirile lui miraculoase!