De ce ură, nu împăcare?

Vin, 11/20/2009 - 14:17

În articolul d-lui Ion Zăgreanu, publicat în „Răsunetul”, în 19.11.2009, intitulat: „Un pliant ca un strigăt de viaţă sau de moarte”, este vorba despre necesitatea refacerii vechii biserici greco-catolice de la Nicula. Dar observă că există şi o biserică nouă greco-catolică acolo. Dl. Z. se referă însă şi la mănăstirea de la Nicula şi se exprimă cu ură contra Bisericii Ortodoxe, din care face parte integrantă Biserica Greco-Catolică, spunând: „mănăstirile şi bisericile greco-catolice au fost furate în 1948 şi date în folosinţă Bisericii Ortodoxe”. Domnul respectiv cred că ştie că sub dominaţia lui Stalin relaţiile ţărilor din est, cu ţările capitaliste erau deteriorate, astfel şi cultele. Ar fi fost mai bine dacă bisericile greco-catolice ar fi fost date protestanţilor sau romano-catolicilor unguri? (care erau încă îngăduiţi de comuniştii ateişti?).

Ia să ne întoarcem la 1700, când, la Blaj s-a făcut Unirea credincioşilor ortodocşi cu Papa. Unirea s-a făcut exclusiv din motivul păstrării identităţii naţionale în subjugarea austro-ungară, când ortodocşii erau ucişi, desfiinţaţi sau măcar urmăriţi. Dar Unirea s-a făcut cu următoarele condiţii: păstrarea ritului ortodox (doar cu terminologie latinizată), obligativitatea căsătoriei preoţilor, cuminecarea cu prescură şi vin şi refuzul teoriei: „fillioque” (teoria papală care susţinea că Sf. Duh = Spirit ar purcede şi de la Iisus). Deci, acceptau conducerea Papei, dar în fond rămâneau ortodocşi! Adevărul, domnule Zăgreanu!

În cursul anilor, cele două biserici surori au colaborat frăţeşte. Gândiţi-vă la pregătirea şi realizarea actului Unirii Transilvaniei cu Ţara Mamă, pentru care au luptat cei doi mari Capi ai celor două Biserici: Iuliu Hossu şi Nicolae Bălan. Gândiţi-vă şi la slujbele comune, efectuate şi la Bistriţa, de ex. la Bobotează etc. Ca fiică de preot greco-catolic, trecut la ortodoxie în 1952, pot spune că există această colaborare frăţească şi la Bistriţa. Tatăl meu, preotul Vasile Tătar, preot în Bistriţa timp de 30 de ani, cu întreruperile celor 3 detenţii comuniste, fără condamnare cu proces, era la origine ortodox, din Cetatea de Baltă, pe Târnave. A fost însă crescut de greco-catolicii din Blaj, ca orfan de tată şi astfel susţinut la teologie. În comunism el nu a renunţat să slujească biserici româneşti, când unii preoţi greco-catolici deveneau funcţionari, spre bucuria ateiştilor care-i loveau pe preoţi şi pe familiile lor. Astfel, enoriaşii rămâneau la credinţa creştină românească, nu procedau ca acei îndemnaţi să meargă la biserica romano-catolică ungurească… Ar fi multe de spus, dar măcar încă una: amintiţi-vă de gestul paşnic şi frăţesc al Papei Paul II la Bucureşti! După Revoluţie, goana după averi venită dinafară a pornit ura între cele două biserici. Îmi amintesc cu repulsie şi revoltă de declaraţiile vicarului greco-catolic Langa, la TV germană, în 1991, când peste 80 de milioane de germani şi austrieci l-au auzit şi văzut. El vorbea cu o ură de nedescris şi cu jigniri aduse Bisericii Ortodoxe Române, spunând că bisericile nu sunt ale românilor ci ale Papei!!! În anii ce au urmat, era mai uşor de obţinut un post de preot greco-catolic, decât ortodox, şi astfel, „peste noapte” s-au făcut greco-catolici unii teologi ortodocşi, devenind brusc mari duşmani ai Bisericii strămoşeşti. Enoriaşii foşti greco-catolici, deveniţi ortodocşi, nu vor reveni însă la greco-catolici, că diferenţele de terminologie: duh-spirit nu-i conving să se supună mai degrabă unui Papă străin, decât unui Patriarh român.

Să ne bucurăm, deci, că oamenii merg la biserică şi îşi cresc copiii în credinţa românească strămoşească, iar greco-catolicii să-şi vadă de viaţa lor în pace, fără ură şi pretenţii absurde, care lezează simţul românesc naţional. Recunoaşteţi, dragi greco-catolici, că aparţineţi Papei doar formal, deoarece vă deosebiţi radical de romano-catolici! (dacă nu vă faceţi romano-catolici „pe uşa din dos”).

Comentarii

21/11/09 15:14

Claudiu Retegan

Daca o serie de inalti prelati ortodocsi au acceptat sa colaboreze cu regimul comunist, Biserica Romana Unita cu Roma, Greco-Catolica, si-a asumat confruntarea deschisa cu regimul ateu. De altfel, Biserica Greco-Catolica a fost singura interzisa total in timpul prigoanei comuniste. Nici unul dintre ierarhii romani uniti nu a acceptat pactul cu Diavolul.
Cardinalul Iuliu Hossu, primul roman care a primit purpura de print al Bisericii Catolice, le-a spus emisarilor guvernului, care i-au oferit demnitatea de Mitropolit al Moldovei, chiar in locul IPS Irineu, in schimbul renuntarii la catolicism, celebra fraza: "Credinta noastra este viata noastra!".
Episcopul de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, impreuna cu episcopul vicar Vasile Aftenie din Bucuresti, cu administratorul apostolic al Mitropoliei din Blaj, PS Ioan Suciu, cu arhiepiscopul ad personam Valeriu Traian Frentiu, eparh de Oradea, cu episcopul Ioan Balan al Lugojului si cu episcopul de Maramures, Alexandru Russu, au fost arestati si ucisi in temnitele comuniste. Lor li s-a adaugat, pe lista martirilor, episcopul Tit Liviu Chinezu. El a fost consacrat in clandestinitate, alaturi de Eminenta Sa Alexandru Todea, cel care avea sa devina cel de-al doilea cardinal roman, de arhiepiscopul Ioan Chertes al Clujului, de PS Liviu Hirtea, de PS Ioan Ploscaru si de PS Ioan Dragomir.
In total, au fost 12 episcopi greco-catolici incarcerati. sapte au murit in temnita. Prima victima a fost PS Vasile Aftenie, caruia securistii i-au smuls mainile si picioarele.
Ceilalti episcopi au trecut prin temnita de la Sighetu Marmatiei. Aici, inaltii ierarhi au fost poftiti in celule cu indemnul "Sa bagam bivolii la grajd!". Cei sapte martiri sunt obiectul unei proces de canonizare aflat pe rolul Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor de la Vatican, la finalul caruia vor fi proclamati sfinti ai Bisericii Catolice.

21/11/09 12:04

Vizitator

SÂNGEORZUL-ROMÂN, CENTRU DE RENAŞTERE A ORTODOXIEI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-LEA

Instalarea habsburgilor în Transilvania, la sfârşitul sec. al XVII-lea, a produs schimbări profunde în viaţa politică, dar şi bisericească, a acestei provincii. Unirea românilor din Transilvania cu Biserica Romei a avut o vie frământare în rândul maselor populare româneşti. Credincioşii au continuat să rămână în inumana condiţie de iobagi, fiind nevoiţi să robotească chiar la proprii lor „păstori sufleteşti”.
Ca urmare a acestui fapt, s-a ajuns, ca la „Unirea cea mare” de la 1 Decembrie 1918, pe Valea Someşului Mare (de la Nepos până la Şanţ) cât şi pe toată Valea Ilvelor să nu mai existe nicio parohie ortodoxă (desigur, nici preoţi).
Se poate afirma cu certitudine că în perioada interbelică, viaţa spirituală de pe aceste meleaguri era dominată de existenţa cultului greco-catolic.
Armata de geniu, călugării, au constituit de la început, cel mai greu domeniu de distrus din cadrul Bisericii. Dacă s-a ajuns la renaşterea Ortodoxiei pe aceste meleaguri, o datorăm, în special, călugărilor de vocaţie care atrăgeau credincioşii, dovadă a refuzului faţă de regim şi a neîntreruptei lor legături cu credincioşii. Spre a răspunde acestor chemări, în jurul ieromonahului Ioachim (Ioan) Bâznog (fiu al satului), s-a creat un puternic curent de opinie, fiind sprijinit de Episcopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului şi Clujului, Protopopiatul Ortodox al Bistriţei, de intelectuali din părţile locului, dar şi de cei veniţi la „Băi”.
După unirea cu Biserica Romei, satele româneşti din Ţara Năsăudului au fost supuse, mai tot timpul, multor opresiuni din partea autorităţilor administrative şi bisericeşti, generând un fenomen cu caracter permanent şi continuu, emigrarea în masă în Bucovina. Acest fenomen a durat până în 1918.
O anumită „uşurinţă şi ajutor” a emigrării sângeorzenilor, este şi aşezarea din punct de vedere geografic a Sângeorzului (astăzi, Sângeorz-Băi, jud. Bistriţa-Năsăud) acesta învecinându-se cu Maramureşul, cu acces pe Valea Cormăii, dar şi cu Bucovina, prin Pasul Rotunda sau Pasul Grădiniţa, la o distanţă de aprox. 40 de km. În mod sigur, din Sângeorzul Român, au emigrat spre Bucovina, pentru a se călugări, ca şi mulţi alţii din această zonă, şi cei doi fraţi, Bâznog Alexandru şi Ioan, după călugărire, primul luându-şi numele de Antonie, iar al doilea, Ioachim.
Ioachim (Ioan) s-a născut în 20 septembrie 1868, din părinţii Roman şi Maria, în Sângeorzul Român. În 1896 era călugăr în Muntele Athos, iar în 1898, ierodiacon în obştea monahală a Mănăstirii Râşca (jud. Suceava). În 1900, pentru puţin timp, se reîntoarce la Athos, după care revine acasă, datorită chemării făcute de mitropolitul Ardealului, Ioan Meţianu, tuturor monahilor ardeleni, deoarece era o lipsă acută de pesonal clerical în această zonă.
În perioada 1900-1915 slujeşte clandestin în casa părintească, timp în care este condamnat de autorităţile austro-ungare la trei luni închisoare şi la plata unor despăgubiri băneşti. Din 1915 până în 1918 este înrolat cu forţa în armata austro-ungară.
Din 1918 până în 1926 intreprinde toate demersurile pentru înfiinţarea parohiei ortodoxe şi clădirea bisericii în comuna natală, făcând colecte sub autorizaţie legală în toate zonele ţării, ajungând chiar la Ierusalim, de unde se zice că a adus clopotul cel mare.
În paralel cu această perioadă şi continuând până în 1943, îl găsim într-o luptă acerbă cu autorităţile administrative centrale şi locale, precum şi cu cele bisericeşti, atât greco-catolice, dar şi ortodoxe.
După cum am mai spus, ieromonahul s-a reîntors acasă pe la anul 1900, începându-şi activitatea pastoral-misionară în clandestinitate.
La data de 16 septembrie 1901, protopopul greco-catolic de Rodna-Veche a depus o plângere împotriva călugărului. Călugărul nu răspunde citaţiilor organelor abilitate, reuşind să se ascundă până în 1904 când este arestat, fiind acuzat de „trafic cu femei”, „fals călugăr”, iar în urma „procedurilor represive” a fost condamnat. Pedeapsa a fost executată, mai târziu, din data de 7 ianuarie 1909 (ora 8) până în 7 aprilie 1909 (ora 8).
Perioada 1918-1926, pentru ieromonahul Ioachim, este o perioadă de grele încercări şi suferinţe. Construirea bisericii a început cu demersuri făcute prin memorii adresate autorităţilor centrale (Ministerului Cultelor şi celui de Interne), autorităţilor judeţene şi comunale şi Episcopiei Ortodoxe din Cluj, nou reînfiinţată. Prin aceste memorii solicita acordarea unui teren pentru construirea noii biserici. Acestea s-au soldat cu eşec, fiindu-i recomandat cumpărarea unui teren privat sau construirea bisericii pe terenul părinţilor.
Văzându-se în această situaţie, călugărul primeşte aprobarea pentru strângerea de colecte în toate zonele ţării în vederea cumpărării unui teren. Reuşeşte acest lucru, cumpărând un teren în zona „Băilor”, de la prim-pretorul de Gherla Teodor Marţian, teren în valoare de 70000 lei, teren trecut în patrimoniul Episcopiei Ortodoxe din Cluj. Pe acest teren nu a fost lăsat să construiască biserica. Totuşi, în 1937, pe acest teren a fost ridicată biserica actuală din staţiune sub păstorirea părintelui Ioan Bunea.
Fiind localnic, ieromonahul se hotărăşte să construiască biserica pe pământul părinţilor lui. În acest timp autorităţile locale (administrative şi bisericeşti) trimit adrese după adrese forurilor superioare cu scopul de a împiedica construirea bisericii. În acest scop, reprezentanţa comunală se întruneşte şi dezbate problema călugărului, în data de 28 august 1921. Această şedinţă se încheie cu întocmirea unui proces-verbal în care era menţionată „stăruinţa călugărului vrednică de o altă cauză, cu neobraz, ca cel mai josnic şi iresponsabil jidan, mişcă totul ca să ridice şi să formeze în comună o parohie şi biserică ortodoxă”, totodată fiind acuzat că a fost condamnat „pentru negoţ de fete la turci”.
În urma celor sesizate, protopopul ortodox al Bistriţei Grigorie Pletosu este împuternicit de către Episcopie pentru a se deplasa la Sângeorz ca să verifice cele reclamate. În 20 noiembrie 1921, protopopul se duce la Sângeorz unde constată, printre altele, că „reprezentantul primăriei nu s-a prezentat, toată chestia este pusă la cale de cei doi preoţi greco-catolici (mai ales, pr. Aurel Chintăoan) pe tema şi frica prozelitismului, aceştia fiind netoleranţi faţă de tot ce este ortodox, învinuirile de trafic de femei pentru turci nu s-au putut dovedi”. Recomandă Episcopiei ca „să i se facă toate hârtiile pentru biserică”.
Ajungând cu zidirea bisericii până sub acoperiş, presiunile asupra călugărului nu încetau. În urma unui proces intentat călugărului, călugărul este oprit prin sentinţă judecătorească în a-şi zidi biserica, hotărându-se chiar demolarea ei.
Parohia greco-catolică, prin şedinţele consiliului parohial, se hotărăşte „să i se pună piedici acestui nevrednic răzvrătitor de a-şi clădi cocioaba, acestui şarlatan ordinar şi bolşevic”. Într-o altă şedinţă au hotărât aplicarea unor pedepse asupra acelora care vor merge la slujbele ţinute de călugăr, după cum urmează: „preotul greco-catolic nu va mai merge la înmormântare nu se vor trage clopotele, nu vor fi folosiţi praporii şi nu vor fi lăsaţi să-şi înmormânteze morţii în cimitirul greco-catolic”.
În sprijinul călugărului vin credincioşii dinn satele din zonă cre întocmesc un memoriu adresat Episcopiei ortodoxe din Cluj pentru înfiinţarea unei parohii ortodoxe în Sângeorzul Român cu filiile aferente. Sunt menţionate satele Maieru, Măgura-Ilvei, Rodna-Veche, Rodna-Nouă (Şanţ), Ilva-Mică, Leşu.
Dar cum toate aceste piedici n-au fost îndeajuns, ceea ce s-a întâmplat în seara zilei de 3 noiembrie 1924, întrece orice închipuire. Ieromonahul a fost ridicat de-acasă, dus la primărie, de către secretarul Ioan Lupoaie, subprimarul Vasile Şpaimoc însoţiţi fiind de poliţai. Din memoriul adresat de călugăr Episcopiei precum şi organelor abilitate în acest sens, de cartea poştală trimisă de dr. Andrei Monda, reiese că „ a fost bătut cu pumnul şi cizma, batjocorit, străpuns cu cuţitul şi foarfeca, tăiat părul şi barba”. După ce i-au tăiat părul şi barba, au luat din acestea bucăţi, „le-au împachetat spunând că trebuie să le trimită prefectului, care era din comună”. Toate acestea n-au avut nicio urmare juridică fiindcă prefectul judeţului era sângeorzan şi anume, Solomon Haliţă.
Începând cu anul 1925, în construirea bisericii se implică prof. Anton Domide din Cluj, care n-a fost scutit de neplăceri din partea autorităţilor. În această perioadă, „de ziua Sfintei Cruci a anului 1925, căpeteniile locale au luat din hora satului mai mulţi feciori beţi, s-au dus la faţa locului unde au confiscat clopotele, ducându-le la primărie”.
Totuşi, în 12 august 1926, „un comitet de doamne aflate în staţiune au avut curajul de a merge la primarie, au luat clopotele şi le-au dus la biserică”. Astfel, s-a putut face sfinţirea bisericii de sărbatoarea „Adormirea Maicii Domnului”, biserica având acelaşi hram, în 15 August 1926. Sfinţirea a fost făcută de protopopul Grigorie Pletosu, protoiereul basarabean Teodosie Wolovey ş.a., în prezenţa 3000-3500 de oameni, aşa cum este menţionat în revista „Renaşterea” din 29 august 1926.
La data de 3 decembrie 1926, pretura plasei Rodna-Veche dă autorizarea de funcţionare a parohiei şi a bisericii nou edificată în Sângeorzul Român, această dată rămânând ca dată de renaştere a a Ortodoxiei, recunoscându-se „de jure” existenţa ei pe aceste meleaguri.
Duopă această dată, călugărul va încerca să întemeieze o obşte monahală, trece prin noi încercări, este oprit în a mai sluji la altar chiar de confraţii lui, ortodocşi, până la venirea părintelui Bunea.Tot în aceste răstimp îi sunt intentate procese de confraţii ortodocşi, precum şi de copiii pe care i-a crescut. Într-unul din aceste procese este apărat de dr. Laurenţiu Oanea (greco-catolic) care susţinea şi reconoştea că ieromonahul are meritul de „iniţiator al cultului ortodox”. Între 1940-1943, în timpul Dictatului de la Viena, rămâne singur, slujind la biserica din staţiune.
Sfântul Ioan Gură de Aur susţine necesitatea de a-i considera mucenici pe oamenii care sunt gata să patimească, până la sfârşit, pentru dreptate şi adevăr. Însuşi ieromonahul Ioachim a parcurs „drumul prigonirii pentru dreptate” până la sfârşit.
În adresa Oficiului parohial ortodox Năsăud se comunica Episcopiei că „ieromonahul Ioachim (Ioan) Bâznog a trecut la cele veşnice la data de 26 aprilie 1943 şi a fost înmormântat cu ceremonialul prevăzut pentru călugări, în data de 28 aprilie, de către preoţii Vasile Puica, din Năsăud şi Ioan Spânul, din Coşna... Înmormântarea s-a făcut cu ceremonialul impunător în asistenţa a peste 1000 de persoane, participând chiar şi membrii clerului greco-catolic, dar şi intelectualii din comună”. Ca o completare la acest fapt, nici până în ziua de astăzi nu se cunoaşte locul, din cimitirul „De pe Tabără”, unde este mormântul călugărului.
Ieromonahul Ioachim Bâznog poate fi considerat un continuator al Sfinţilor Martiri Năsăudeni. Trebuie să ne bucurăm că Sângeorzul a odrăslit un asemenea mucenic, care va rămânea în amintirea poporului simplu drept-credincios, că a aflat Calea, calea Ortodoxă a mântuirii, iar acum ne face semn nouă să-l urmăm.