De la Iliescu la Iohannis, Constituția - o cenușăreasă

Punctul zero al democrației noastre, după așa-zisa epocă totalitară, este începutul perioadei Ion Iliescu în fruntea României. Acea vreme a fost deosebit de dificilă, începând cu morții ,,Revoluției”, în jur de 1400 de oameni, continuând cu participarea Frontului Salvării Naţionale la alegeri, apoi cu șirul mineriadelor care au plasat România în rândul țărilor patronate de barbarie. Om politic comunist, Ion Iliescu, a fost format de învățătura luptei de clasă, și ,,aura” de intelectual progresist, adept al perestroikăi și glasnostului, ajuns la putere, s-a purtat, cel puțin în prima parte a ,,domniei”, ca un veritabil comunist dogmatic. Experiența lui de trecere a țării de la regimul totalitar la unul de democrație liberă nu exista, iar eminența cenușie, Silviu Brucan, s-a arătat ca un maestru-dirijor al partiturii scrisă la Moscova.
Cu riscul de a deveni redundant, ne amintim că România era împărțită între adepții lui Iliescu și cei ai opoziției, reprezentată de PNŢCD și PNL, partide istorice purtătoare ale normalității interbelice, după amintirea unora. Totuși, după ce poporul și-a manifestat opțiunile pentru o dezvoltare de tip occidental, președintele Iliescu a făcut eforturi să dea aparența unei democrații constituționale pentru ceea ce se întâmpla, după o anumită perioadă, în țară. Reflexul opoziției la imixtiunile președintelui Iliescu în scena politică internă se manifesta pregnant, și cu un fel de mirare: Cum este posibil, ca preşdintele care trebuie să fie imparțial, să se implice alături de Partidul Social Democrat?!-se mira lumea. Nici presa internaţională nu era mai blândă! Iritarea opoziției era semnul bun, de nu cumva chiar nobil, al respectului pentru Constituție pe care îl avea opoziția, şi parțial, chiar președintele care nu se simțea confortabil la criticile, altfel pe bună dreptate formulate.
Ajungând la evenimentele care se petrec pe scena politică românească a zilei de azi, constatăm că lucrurile au degenerat într-o măsură de neevaluat, în ce privește implicarea președintelui Klaus Iohannis în raporturile dintre partide. Este adevărat că, dacă nelegiuirile mandatelor Iliescu revin în actualitate ca nesoluționate, și mandatul preşedintelui Iohannis își are păcatele sale, dintre care vom aminti cel puțin tragedia de la Colectiv, nesoluționată nici până astăzi. Dar, probabil, orice domnie de pe lumea asta are petele negre așa cum le are și strălucitorul soare. Şi ştiinţa, şi răbdarea celor arşi va mai aştepta.
Faptul politic cel mai mirabil el mandatului Iohannis este, în ultima perioadă, semnarea documentului inițiat de președinte pentru adunarea sub aceeași cupolă a partidelor care doresc menținerea căii proeuropene de dezvoltare a României. La conturarea ,,conventului” nu a fost invitat Partidul Social Democrat care adună peste un sfert din opțiunile electoratului român. Lăsarea în afară a PSD și a electoratului său sugerează că această falie a României ar avea opțiuni pro- moscovite, ceea ce este un mare fals, în trecut PSD și-a exprimat cu supra de măsură, oricând a fost necesar, opțiunea occidentală și nu a venit vorba niciodată de scoaterea țării din Uniunea Europeană și orientarea spre Răsărit, sintagma fiind una răspândită de propaganda adversă.
Există interpretări ale acestui act ca o încercare de divizare a țării, de frângerea a României, într-un orizont de timp, evaluabil după anumite opinii. Iohannis, președintele României, Ludovic Orban și Rareș Bogdan- lideri PNL, Dacian Cioloș și Dan Barna- lideri USR- Plus, Kelemen Hunor- președinte UDMR, sunt toți de dincoace de Carpați, și ,,conclavul” lor sugerează că ar dori ruperea acestor teritorii de fostul Regat, mai puțin dezvoltat cu excepția Bucureștilor, reprezentat ca partid de social democrați.
Unii sunt înclinați să socotească implicarea lui Iohannis în viața politică, de o maniera mai accentuată decât cea lui Traian Băsescu, o abdicare elementară de la rolul de arbitru al societății pe care trebuie să-l aibă președintele Republicii. Nu este prea departe adunarea partidelor amintite sub același steag de gestul regelui Carol al II-lea de a topi totul, indiferent de doctrină, în formaţiunea mamut pe care să o manipuleze în favoarea sa, tot astfel cum preşedintele Iohannis doreşte să-şi asigure încă un mandat. Lucrurile seamănă prea mult ca să nu izvorască din aceeaşi intenţionalitate.
Democrația a involuat atât de nefericit, încât nici nu mai există o reacție a societății civile. Vai, nici ea nu se simte deloc bine şi a fost înlocuită de interesatul haştag! Abdicarea Președintelui de la spiritul și litera Constituției pare o cultivarea laturii de conducător a primului om în stat, pasionat de aceasta mai mult decât de a fi factor de echilibru. Pare să se conserve o teamă, ori lehamitea, scepticismul, atât de cultivate pe vremea președintelui Băsescu, teama cetățeanului că i se poate face un dosar care l-ar putea chiar înfunda.
Să nu fim greșit înțeleşi, președintele Iohannis a salvat Romania de la posibila turcire la care ar fi putut-o duce candidatul Ponta dacă ar fi ajuns în fruntea statului și ar fi dat curs ridicări la București a uriașei moschei, a universității și institutului de cercetări musulmane. Dar derapajele sibianului nu sunt scuzabile, cu atât mai mult cu cât, speranţele care s-au legat de dânsul se ruinează în puşculiţa amintirilor sale. Mare păcat că nu se poartă aşa cum lumea se aştepta: factor de echilibru, negociator neostenit…
Precum se vede, vremile noastre nu sunt ca odată, când ceea ce era scris în Constituție era sfânt, ci e de bon ton sfidarea care a dus la degradarea fără măsură a vieţii politice din România, dominată de minciună, lipsă de competenţe, incoerenţă la nivel de discurs,, transilvan”, în opoziţie sau la concurenţă cu lentoarea Sudului. Nu-i de ici colea, negarea a tot ce se face bun şi se vede, statisticile o spun.
Sunt la mare căutare decibelii unor neştiutori dornici de putere, fără a îndăzni să o preia şi a o putea administra. Ei dau unora speranţe de vorbe, apoi se retrag ca la tango. Sunt pricepuţi la vorbe şi atât. Nu spunea geniul nostru naţional : ,,Orice cap sec un geniu pară-şi!”
Regretabil că virtutea cea mai mare, în vogă, este demolarea! Chiar şi a Constituţiei!