De peste ocean culese (1)

N-am intrat niciodată într-un cazino. Oraşul Windsor, cel mai sudic al Canadei, are o astfel de « instituţie », numită “Caesars”. La intrare chiar se află un basorelief al celebrului împărat roman, potrivit să patroneze unul dintre cele mai mari cazinouri din ţară; nu degeaba, bărbaţi şi femei din Detroit trec podul « Ambassador », care leagă SUA de Canada, şi se relaxează sau se amărăsc la aparate şi mese de poker.

Eu, cu însoţitoarea mea, am intrat, sfioşi în imensitatea localului, ne-am perindat pe la mese, n-am priceput nicicum regulile jocurilor şi, până la urmă, intimidaţi de ignoranţa noastră, ne-am refugiat acolo unde ne pricepeam, la restaurant. Cum mesele erau pline – mai cu seamă de bunice, bunici şi tineret – mi-am zis că, de bună seamă, aici se vine şi pentru o cină mai acătării, nu neapărat pentru a cochetă cu norocul. Pe noi ne-a servit o spanioloaică, originară din Cuba. Am comandat numai o porţie de « Barbecu Chiken Panini », în ideea că nu-mi trebuia decât o bere, pur şi simplu nu-mi era foame. Când a adus cubaneza platoul, am constatat că ar mai fi nevoie de două persoane pentru a epuiza preparatul. Lângă noi se afla o statuie albă (m-am convins că e din mucava) a celebrului boxer Joe Louis, cel declarat în 1981 boxerul secolului XX. M-am fotografiat alături de el, profitând de amabilitatea frumoasei cubaneze.

Dacă oraşul Detroit i-a dedicat lui Joe Louis o casă memorială, peste canal, la cazinoul din Windsor i s-a instalat, iată, o statuie, e drept, într-un spaţiu al mâncărilor şi băuturilor. Mde! Presupun că va fi trecut mereu podul de la graniţă, ca să se relaxeze la o partidă de poker.

Prin urmare, am făcut la cazinou ceea ce… am fost noi în stare să facem.

*

* *

Vizită la o familie dragă Doinei Popa.

Amfitrioana ne spune la un moment dat, căci vorbeam despre prăbuşirea învăţământului din România, că în Windsor, din toamnă, intră în funcţiune o nouă şcoală, bilingvă, cu dotare didactică super şi « echipată » cu dăscălime tot…super. Ar vrea să o înscrie pe fetiţa lor cea mare acolo, dar ei nu fac parte din arondismentul şcolii respective. O prietenă româncă o încurajează: « Lasă că faci tu un romanism şi va fi bine ». În comunitatea de zece mii de români din oraş « a face un romanism » înseamnă « a te descurca ». Şi într-adevăr, doamna a găsit o soluţie: să obţină pe legitimaţia de identitate o adresă de pe o strada inclusă în raza acelei şcoli.

*

* *

Duminică am plecat cam târziu spre SUA, încât nu am prins decât finalul liturghiei de la Mănăstirea Ortodoxă « Înălţarea Domnului » Detroit. Apoi am coborât în vasta curte a asezământului, unde, la umbra unor arbori imenşi erau intinse mese pentru tradiţionalul picnic din zonă. Organizatorii lui, credincioşi din parohie, scot sumele necesare din buzunarul propriu pentru a achiziţiona mici, langoşe, bere şi suc, iar in final banii lăsaţi de consumatori sunt donaţi mănăstirii.

Fie că erau din SUA, fie din Canada, familiile se cunoşteau între ele şi se tratau cu reciprocă bunavoinţă.

Dincolo de atmosfera agreabilă a enoriaşilor, mi-a plăcut că în acel spaţiu s-a vorbit numai româneşte.