De-a pururi Eminescu

Note la Dicționarul limbajului poetic eminescian

   Motto:   

... cel crucificat în gând, în trup şi în limbă.

                              (Ioana Em.Petrescu)

Masoreţii ebraici au numărat cuvintele Bibliei. Gramaticii alexandrini stabileau aşa-zisele hapax-legomena ale lui Homer… Făcând un salt, în timp, îl cităm în aceeaşi idee, pe P.Guiraud care a studiat constituirea vocabularului poetic al lui Paul Valery, aplicând punctul de vedere statistic, cu deficienţe, desigur, întrucât opera era privită ca totalitate imobilă. Statistica lexicală era acceptată de T.Vianu, dacă ţinea seama de intensitatea accentului de semnificaţie poetică primit de fiecare cuvânt şi de evoluţia vocabularului poetic. Însuşi T.Vianu iniţiază  publicarea unui Dicţionar al limbii poetice a lui Eminescu. Invocăm şi modelul culturii italiene reprezentat prin Concordanza di tutte le poezie di Eugenio Montale şi Concordanza dei Canti di Giacomo Leopardi. Intervin, pe o asemenea scală, şi capitole alesemantizării mitice(ca principiu ce guvernează întemeierea şi dinamica universului poetic eminescian) la G.Călinescu, Edgar Papu,I.Negoiţescu, Ioana Em. Petrescu, Rosa del Conte. Mai aproape de noi, cităm Concordanţa poeziilor lui B.Fundoianu, „primul pas în direcţia realizării unui tezaur informatizat al limbii poetice româneşti”, proiect al Centrului de Analiză a Textului de la Universitatea Babeş-Boylai, prinMarian Papahagi, datat 1999.

Regretatul profesor Dumitru Irimia,  prin Dicţionarul limbajului poeticeminescian, a cărui scriere a început în 1990 la Catedra Eminescu a Literelor dinIaşi, preia programul Centrului clujean de Analiză a Textului, dezvoltându-l întermen de referinţă prin cele două componente complementare,Dicţionarul de concordanţe şi Dicţionarul de semne şi sensuripoetice, cu deschideri spre circulaţia universală a semnelor poetice eminesciene, îndreptăţite (mai ales prin încărcătura mitică) să se integreze simbolurilor culturiiumanităţii. Prin limbajul poetic, Eminescu transcende  convenţionalizarea limbii, dezvăluind esenţa sacră, in illo tempore,  care să  imprime accesul la straturile de adâncime ale Fiinţei Lumii : „Printr-un imaginar mitico-poetic, creativitatea şi iubirea ţin în cumpănă tragismul existenţial, cu originea în tensiunea permanentă între stratul de suprafaţă al Fiinţei  şi stratul  de adâncime, între armonie şi durere.”

Profesorul Dumitru Irimia şi colectivul ieşean respectă exigenţele lexicografiei poetice. Perspectiva întemeierii lumilor semantic-ficţionale intră în relaţie cu avantajele pe care ni le aduc poetica modernă, teoria imaginarului, antropologia culturală, semiotica, hermeneutica literaturii, filozofia limbajului sau teoria receptării. Înţelegerea creaţiei eminesciene prin identificarea tuturor câmpurilor semantice ( a tuturor contextelor) în care se integrează semnele poetice duce la identificarea unicităţii pe care Eminescu o înscrie în direcţia nouă a poeziei, odată cu – cităm din motivaţia autorilor – „convertirea expresiei lingvistice în limbaj poetic cu funcţie ontologică.”

Poetul este ipostaza fiinţei care îşi asumă întrebările despre a fi-ul lumii şi al omului în lume, descoperindu-şi identitatea de poet orfic, pe fondul consubstanţialităţii între creaţia poetică şi creaţia divină : Că-n lumea dinafară tu nu ai moştenire / A pus în tine Domnul nemargini de gândire… (Povestea magului călător în stele)

Acest tip special de dicţionar e sustenabil prin  exemplaritatea studiului ( amintindu-ne de intensitatea studiului lui Perpessicius), amploarea informaţiei şi acurateţea ştiinţifică, la fel prin dovedirea reîntemeierii ca lume semantică în Cartea Poetului a semnelor din Cartea Lumii : Să vadă-n cartea lumii un înţeles deschis, / Căci altfel viaţa-i umbră şi zilele sunt vis…