Deodată doi

Deodată mi-a venit gândul: Cât timp îi trebuie unui suflet până ajunge la Ceruri? Ori, probabil, în această ipostază fiind nu mai e vorba de durată, de necesitate, de trebuință?
Acu-acu, literatura română a pierdut, trupește, doi scriitori: Daniel Drăgan și Radu Mareș. Se vor fi întâlnit oare pe drum, spre acel loc luminat, loc de verdeață, loc de odihnă, „de unde a fugit toată durerea, întristarea, suspinarea”?
Amândoi au avut un traseu cultural cvasiasemănător, veniți în în Transilvania, unul din Muntenia și așezându-se în Brașov, celălalt a trecut munții dinspre Bucovina pentru a se opri definitiv la Cluj. Amândoi sunt prozatori, gazetari, editori (Am folosit verbul „a fi” la prezent, convins fiind că rămân pentru prezentul și viitorul literaturii române contemporane).
Pentru mine - și nu numai! – cei doi au un loc aparte în propriul nostru traseu existențial.
Dacă Cenaclul „Saeculum” – mai cu seamă în anii săi de fervoare la Beclean (1982-1985) - a fost nu doar un cenaclu literar artistic, nu numai o stare de spirit inconfundabilă (în climatul cultural al acelor vremi), ci un fenomen de manifestare ritmică a nevoii de exigență și prietenie în febra germinativă a actului artistic – aceasta s-a datorat ȘI lui Daniel Drăgan (am scris intenționat cuvântul cu majuscule). Venea aproape lunar la Beclean, aducând cu el, senioral, tineri scriitori de la Brașov și București. Cum era redactorul-șef al prestigioasei (atunci) reviste „Astra”, publica mereu creații ale cenacliștilor de la ”Saeculum”, iar, prin Radu Săplăcan („spiritus rector” al acestei societăți independente), revista informa asupra noutăților din cenaclul de pe Someș și satiriza „literatura futilă” (sintagma îi aparținea). Cum aici, în fiecare ultimă vineri a lunii, poposeau creatori întru literatură de la București, Brașov, Baia Mare, Oradea și Zalău, de la Cluj, Dej și Bistrița, Becleanul a început să fie mai mult decât o gară pe Someș. Daniel Drăgan a participat, din prețuire pentru noi (cu toată familia!), până și la un Revelion, organizat de Cenaclul „Saeculum la „Castelul” din oraș.
Pe Radu Mareș îl cunoscusem din vremea studenției, la taifasurile de la faimoasa ”Arizona” sau cenaclul revistei „Tribuna”, unde avea intervenții cel mai adesea bonome, amintind de spiritul hâtru al moldoveanului.
A manifestat dintotdeauna deschidere persuasivă față de confrații întru condei; e și un motiv pentru care s-a străduit, în cei vreo 25 de ani de redactor la ”Tribuna” să ofere, mai ales celor tineri, spațiu tipografic, ori a răspuns la chemările în teritoriu, la fel de fel de fapte culturale.
La Beclean a avut prieteni. Îi are și de aceea ei îi deplâng dispariția. Cum reverberațiile Cenaclului „Saeculum” au dăinuit, după dispariția acestuia, Radu Mareș a fost receptiv la chemările Clubului „Saeculum” de la Beclean, de mai târziu, unde aveau să participe scriitori, artiști plastici, esteticieni dintr-o arie românească largă, acum de la Timișoara și București până la Câmpulung Moldovenesc și Suceava.
Pentru mine rămâne inconfundabilă participarea sa la întâlnirea desfășurată sub genericul „Memorialistica între realitate și ficțiune” (mai, 2004). Vorbind despre relațiile dintre mass-media și românii de pretutindeni, Radu Mareș considera că a remarcat „o nenorocită îndepărtare de celelalte spații ale românității”, că, în această direcție, noi, românii, dăm „un examen colosal de prostie” și „dacă prostia poate fi notată de la 1 la 10, noi luăm nota 10 categoric.” (cum între timp lucrurile s-au mai schimbat, cred că exigența sa va fi trecut la altă dimensiune).
Tot în 2004, Clubul „Saeculum” organiza, în generoasa incintă a Scolii Generale ”Liviu Rebreanu” Beclean, lansarea fulminantului său volum de memorialistică „Manual de sinucidere”, pagini dedicate anilor săi de redactor la „Tribuna” clujeană. Toți opinenți erau colaboratori ai revistei, încât nu întâmplător afirmațiile lor aveau o încărcătură anume de emoție. Contaminat de tonul cărții, Ioan Pintea credea că „Manual de sinucidere” „e o carte provocatoare, necesară și absolut folositoare pentru uituci.” Aceasta, deoarece „Radu Mareș nu cruță, în numele adevărului pe care îl proclamă, nici timpurile, nici oamenii.”
Prin nemaifiindul celor doi, lumea multora dintre noi a pierdut două palme din conturul ei.