„Deşi vorbesc pe înţeles/ Ei nu mai pot pricepe…”

Mă va ierta măria sa Eminescu pentru că l-am parafrazat, dar n-am găsit altceva mai sugestiv pentru ceea ce am de relatat.

Există în lumea noastră mari (asta este culoarea, ce să faci?) o pletoră de prefăcuţi, de ascunşi după deget, care mai de care. Ici hoţul strigă: „prindeţi hoţii!”, acolo mincinoşii strigă de zor: „…politicienii!”, iar ceva mai încolo curvele şi beţivanii afişează o mare indignare numai la auzul cuvintelor: „bordel” şi „birt”, deşi acelea sunt locurile unde-şi desfăşoară „lupta pentru existenţă”. Aceştia din urmă sunt cei mai pernicioşi, deoarece ei sunt bolnavii care vor să ne contamineze şi pe noi, ceilalţi. De obicei, aceste personaje tânjesc lânced prin locuri întunecoase, fug de colectivităţi, nu ştiu şi nu pot socializa; sunt proşti, dar se mândresc grozav cu prostia lor:

„Se bucură când omul laş şi nul

Înfruntă pe cel vrednic şi viteaz;

Căci prostul dacă nu e şi fudul,

Nu are, vorba aia, niciun haz!”

Păstorel dixit!

Maladiile de care suferă aceşti maimuţoi (evoluaţi (?) numai anatomic), sunt incurabile. Unii bolesc pe tăcute de gripă… porcească; alţii sunt bolnavi habotnicită ocazională, iar ceilalţi suferă de sindromul lupului moralist! Aceştia sunt cei care critică cel mai vehement „centurismul”, dar nu intră în baie fără revistuţele lor: „XXX”. Ei sunt cei care se întrebă cu falsă indignare: „Vai de-o mine, da’ ce-i acela pe(k)nis?”

Dar vor primi răspunsul pe măsură:

„E-n nădrăguţii lor un viermişor

Ce seamănă grozav cu a mea.. vorbă,

Fi-ndcă eu am ce le lipseşte lor…”.

Ego Dixit!

Aşadar, faptul că suntem colegi de specie, nu ne face, în mod necesar şi obligatoriu, egali!

Mihai Lucian Valea