Despre cum dictaturile nasc belşug de premii Nobel…

Prima „înnebunire” s-a vădit în cele din urmă cu maxim folos, din ea decurgând, iată, un premiu al inventatorului dinamitei. Acum- spune domnia-sa, dacă ar trăi în România zis democratică, crede că ar avea ocazia a doua oară. Cu certitudine, din aşa ultimă „maladie” n-ar mai primi pentru operele sale premiul faimosului savant suedez.

Venind la Bucureşti, i s-a părut anul trecut că ar fi urmărită de nişte indivizi, presupuşi din SRI. O fi fost realitate sau i-o fi înscenat-o în glumă proastă Andrei Pleşu ce a făcut pe gazda binevoitoare? Mister! Destul că doamna s-asperiat, s-a oripilatcă maitrăieşte securitateadedemult,dar în alte haine şi s-a mutat la NEC- conform „preţioaselor indicaţii” ale dlui. Pleşu. Conform viziunii din proza domniei sale, povestiri, romane, a ajuns să creadă că inamicul securist se ascunde-n lucruri, flori şi-n toate cele , frizând patologicul.

Oricum, democraţia, viaţa tihnită, nu făureşte premii, cununi de laur şi alte salbe florale laudative. Prin ce mister? Este oare suferinţa o arie tematică mai proprie firii noastre? Se ştie că autorii de comedii şi cărţi hăzoase sunt pe departe în minoritate în bibliotecile lumii, comparativ cu „prelucrătorii” de lacrimi.

„Privind înapoi (fără „mânie”)-de ar fi să parafrazăm titlul celebrului roman al lui John Steinbeck) , constatăm că traumele generate de nişte regimuri opresive au izvodit o grămadă de autori ce au primit - evadaţi în lumea democratică- mult râvnitul Nobel pentru literatură. Să ne amintim de câţiva măcar, din cei faimoşi: Ernest Hemingway, combatant antifranchist, participant la cele două războaie mondiale, cu „Adio arme” şi „Pentru cine bat clopotele” (ultimul, cel din Spania a premers în realitate teribilului al doilea război mondial); Gunter Gras (a se scuza lipsa punctuleţelor deasupra lui „u”) cu „Tobă de tinichea” înfiera nazismul; Imre Kertesz, evreu-maghiar scăpat din iadul de la Auschwitz cu aceeaşi temă, Pablo Neruda şi „vărul” sud-american Gabriel Garcia Marquez, despre regimurile dictatoriale sud-americane; Gao Xingjian necruţătorul devoaltor al regimului comunist maoist, Orhan Pumak, abia a „pomenit”despre pogromul contra armenilor şi a ajuns a fi ostracizat în patria lui otomană, ca să nu mai facem vorbire despre Soljeniţin, care în „Gulagul” său dezvăluia regimul opresiv stalinist şi lumea penitenciarelor sovietice, şi ajungând la „liebe Herta” a noastră. Aşadar, cei ce au trăit experinţele unor regimuri opresive şi le-au redat în haina literară a exprimării, au ajuns celebri… dar în lumea democratică. Adică unde? Într-un tărâm unde e linişte şi unde operele lor literare narează experienţe (reale şi mai ales născocite, hiperbolizate cât încape), dintr-o altă „lume”, un alt tărâm, naraţiuni vaste ce îi destind pe moleşiţii democraţi, distrându-i cu feluritele înflorituri despre o altă „planetă infernală” în care au vieţuit o vreme.. E ca în relatarea aceea în care se spune că, cei ghiftuiţi de bogăţii aduc adesea la banchetele lor tot felul de calici, care de care mai zdrenţăroşi, spre a-i trezi din viaţa oţioasă şi a-şi aduce aminte de ceea ce ei habar n-au, de mizeria cea mai adâncă, de înjosirea bietei fiinţe umane şi de care…ei n-au parte, iar astfel să se simtă fericiţi. Aceştia însă nici nu dau slavă lui Dumnezeu nici nu aruncă spre vitregiţii sorţii „pâinea cea de toate zilele”- Doamne fereşte!

Dacă Frau Herta Muller rămânea în hulitul lagăr comunist (născându-se-n 17 august1953) şi vieţuind apoi în lumea lui Ceauşescu, nu s-ar fi pomenit despre ea „never”,cum zice britano-americanul. A scăpat, plătind statul german în 1987 lui Ceauşescu 8.ooo de mărci pentru a o face din săsoaică de România cetăţean german, la vărsta de 34 de ani. Un fel de comerţ, înjositor oricum, socotindu-te material de export, ca orice conservă sau mobilă. Cum nemţii doar se distrează şi nu mai ştiu face copii, îi cumpără-adulţi precum pe Herta noastră sau primesc turci şi alte naţii islamice- despre care apoi spune că-s „nespălaţi”, scârbindu-i foarte. Mă rog. pudră de aroganţă „jermanică”!

A scăpat Frau Herta din Banatul lui Ceauşescu, după ce fusese „coborâtă” (înjosită) la statutul majorităţii populaţiei, de „om al muncii” într-o fabrică (traducătoare din germană) şi îşi va rememora şi înflori ulterior, cu deosebire acea perioadă a copilăriei şi adolescenţei din”deceniul întunecat” ca şi perioada ceauşistă. Înfapt, literatura minte frumos şi şocant mai ales. Pentru beletristică, adevărul e adesea un balast, pe care-l lasă în seama ştiinţelor exacte.

Dacă vrem s-o înţelegem „in integrum” pe Herta Muller, trebuie să acceptăm un pic vechea lume săsească din „Unio trium natiorum”, care privea trufaşă şi dispreţuitoare pe români, popor de primitivi, de iobagi în viziunea lor. În Bistriţa noastră, de pildă, românii trebuiau să iasă din burg înainte de apusul soarelui şi doamna Virginia Brănescu, copil pe atunci, la început de veac XX, surprinsă de apusul intempestiv solar, plânge în burgul „umflaţilor” saşi aristocraţi. Fetiţa uitase de timp, copiii trăind în infinit.

Dacă la statutul de minoritar fără privilegiile de odinioară s-a adăugat şi dictatura românului (oricum) Ceauşescu, lesne e de înţeles revolta interioară şi disconfortul extrem al nemţoaicei Herta când i se cam face aducere-aminte de ţara natală, unde totul îi pare sub controlul securităţii. Asta cel puţin în literatura domnieisale. Dar… şi mâine-i o zi, de ne-o va dărui bunul Dumnezeu şi vom sta la poveste, iubite cititorule şi tu, iubită cititoare, spre a înţelege ceva din şocul atribuirii multora din premiile pentru literatură ale inventatorului dinamitei, savantul şvez Alfred Nobel.

Am relatat data trecută despre oarecare trufie a saşilor de pe melagurile bănăţeano-transilvane şi probabil că unii ar dori să mă contrazică. Să le oferim câte ceva firimituri măcar, atât pe cât îngăduie scriitura jurnalistică pururi grăbită şi încorsetată de spaţiu.

Laureata Premiului Nobel pentru literatură din acesta, Herta Muller, plecată-n 1987 în Germania Federală, s-a reîntors de mai multe ori în Banatul sau în ţară, „practic ]n fiecare an”, cum însăşi mărturiseşte ţinutul copilăriei,adolescenţei şi maturităţii domniei sale, atrasă irezistibil, ca toţi saşii, de locurile unde au trăit, unde au vieţuit între oameni de o rară omenie şi pe care nu totdeauna i-au preţuit cum se cuvine, ca să nu spunem adevărul, că i-au dispreţuit, de nu făţiş, măcar în forul lor interior. Aşa-mi povestea şi iubitul meu tată, deportat prin ’45 în Ungaria despre ungurii care au plecat în Magyororsag, ţara lor ca limbă, cât de dor le era de Ardeal, de oamenii de aici şi de care s-au despărţit. Dor sfâşietor şi pustiitor. Că spune zicala: ”Stă unguru’ sus pe deal / Şi plânge după Ardeal.” Nu iubim doar sălciile, pârâul care şopoteşte, pădurea, ogoarele, ci…oamenii care au populat aceste locuri, ei, comoara cea mai de preţ. O lume ospitalieră românească, smerită, simplă şi caldă, de omenie, iubitoare, aşa cum ştia să fie adevăratul român (nu infractorul, tâlharul democratic de azi). Dar, prea adesea, blândeţea, smerenia, omenia sunt socotite slăbiciuni, nu virtuţi. Căutăm lumea unor semeni între care ne-am simţit bine şi de care ne-am depărtat foarte, încât nu ne mai simţim prea grozav nici în Germania visată, nici în ţara de baştină, ca nişte suspendaţi între pământ şi cer. Dar…vechea trufie nu s-a vindecat, boierul părând că vine tot între slugile sale. Greu se despart oamenii de prejudecăţi, Doamne fereşte şi nu ne trăzneşte!

Vine acum trei ani, în 2006, doamna Herta în Banat, dar evitând satul unde s-a născut, la Niţchidorf (cum l-au românizat ai noştri pe „Nichtsdorf”- ce se traduce „Satul fără nume, anonim, neştiut””), poposind doar în urbea cea mare a Timişoarei, fiindcă acum e celebră, autoare a vreo 19 cărţi, traduse peste tot în lumea ”civilizată” europeană, vreo 23 de ţări, ba şi peste „balta” Atlanticului. A fost tradusă şi în România, la Editura „Polirom” din Iaşi apărându-i trei volume, unul fiind scris special pentru cititorii din România cu titlul: ”Este sau nu este Ion?” În hulita dictatură îi apăruse: „Niederungen” („Ţinuturi joase”-ediţie periată de cenzură, incompletă. Cuvântul „joase” se referă oare la câmpie ca altitudine sau la noi ca valoare umană?) Fiindcă şi-a trimis manuscrisul în Germania Federală, a supărat securitatea. Făcea parte şi dintr-un grup german de dizidenţi germani, dar refuzând a fi informatoare, a fost trimisă la ”însănătoşire” în mediul muncitoresc, într-o fabrică, traducătoare de germană. Condiţie grea? Oricum, oricât ar sfida cineva destinul, aici, la noi a debutat, a învăţat limba română şi germană la şcoală, a terminat Facultatea de Filologie (secţia germano-română) la Universitatea din Timişoara, a respirat aerul pe care l-am respirat toţi, a trăit precum cei 21 de milioane câţi eram pe atunci, a scris… Se vede că acea „cumplită cenzură” ceauşistă nici nu i-a modificat titlul insultător îndestul al primului volum, faţă de minorităţi având o toleranţă cu totul deosebită. Aria culturală restrânsă părea să nu implice vreun pericol politic major.

Ei, şi vine-n 2006 do’nul profesor de limba română din Niţchidorf, Tiberiu Buhnea şi cu primarul comunei la Timişoara şi-i propun dnei. Herta să le facă cinstea de a-i pune numele domniei sale şcolii din Niţchidorf, spre a-i stimula pe copii spre ţeluri înalte şi încă să fie… cetăţean de onoare al comunei. Cât de indignată a fost Frau Herta, nici prin minte nu vă trece domniilor voastre, cititorii. Respingând categoric, s-a scuturat precum câinele ieşit din apă „ Nu vreau să fiu omagiată în vreun fel şi nu mă interesează acest lucru!”

Vedeţi că nu-i place a fi „omagiată” de nişte oarecine, dar omagiul Premiului Nobel, a ridicat-o-n a noua sferă: ”Nu m-am aştepat! Nici n-am visat!”

Jignit în bunele sale intenţii, domnul profesor Tiberiu Buhnea de la Şcoala „Ghenerală” din Niţchidorf declara, eufemistic îndestul: „Mi s-a părut o femeie dificilă, puţin comunicativă, nonconformistă.” De unde atari respingeri? ar putea să se întrebe cititorul. Păi e ca şi cum domniei tale, faimos(ă) pe continent şi mai încolo chiar, ai fi propus să dai numele tău şcolii ţiganilor din Budac şi sătucului anonim în care te-ai născut (Ce greşeală a făcut bunul Dumnezeu, în loc să te nască la New-York sau Paris!!). Nu e singurul caz de semeni care se ruşinează de familia în care s-au născut, de ţara în care Dumnezeu a hotărât să se nască, de orânduirea şi secolul sub ale cărui stele au văzut lumina. Să amintim doar pe un Eugen Ionnesco şi ne e destul.

După ce am văzut trufia “jermanică” a doamnei Herta Muller, premiantă Nobel pentru literatură- 2009, să vedem dacă noi, ca loc al naşterii domniei sale, vieţuirii până la 34 de ani şi a debutului literar (“Niederungen”-Ţinuturi joase) al domniei sale putem să surâdem cât de cât fiindcă s-a înregistrat o atari straşnică şi neobişnuită biruinţă? Avem/n-avem dreptul? Să vedem ce zice lumea literară: “Patriotul” Paul Goma aflat de mult şi departe de ţară, clamează: “Premiul este fără nicio legătură cu România.” Păi nu? Că te vei fi născut aici? Dar undeva tot trebuie să te naşti…. sau depinde de morală. Mircea Cărtărescu îl contrazice cât un bob de muştar: ”un pic şi literatura română trebuie să se bucure.” (Cel mai mare mister o fi dacă de câţiva centimetri bucurie sau un metru cub?) Nicolae Manolescu e mult mai optimist:”Mă bucur pentru literatura română.” Aceasta, deşi în masiva “Istorie a literaturii române” are “zero rânduri”(cum spune cineva) despre HertaMuller. Nu excelăm noi în a preţui talentele. Cel mult după ce le-am înmormântat, lăudându-le fariseic. Andrei Pleşu are doar ,,admiraţie” pentru autoare, fără legătură cu ţara “pământurilor joase” ce a zămislit-o. Tonalităţile coboară la minimum cu Florin Iaru: “Premiul este al scriitoarei, personal, îndiferent cărei culturi sau ţări îi aparţine.” Parafrazând, ar însemna:”Aşa, dragă. Ţine-ţi jucăria, findcă-i numai a ta.” Păi a cui să mai fie? Doar a domniei sale, care la câteva zile după uluitoarea veste s-a închis cu “jucăria” Nobelului în casă, încât n-a mai putut fi văzută de nimeni dintre cei doritori să vadă un chip presupus fericit, cu strălucirea cu care a încununat-o nordul scandinav.

Totuşi, Frau Herta,despre care se zice acum că “a nutrit şi renovat literatura germană” recunoaşte un merit…dictaturii: “Dictatura m-a determinat să scriu.” Regimul Ceauşescu a dat o oarecare formă literaturii sale, o direcţie ,oricât ar părea de bizar. Mama autoarei a fost internată într-un lagăr de muncă în 1945, la numai 17 ani, dar să nu uităm -noi şi Frau Herta- că dacă mama domniei sale a suferit în lagărele din Ucraina (Donbass, Dnepropetrovsk), câte milioane de oameni au şi murit în cumplitele lagăre germane? ( “Ce tot urli că ţi-au împuşcat puiul? zice ursul către lupoaică. Tu câţi miei ai mâncat de-ai oilor?” )

Toate cele 19 cărţi ale premiantei Nobel 2009 vorbesc despre o aceeaşi temă: a atmosferei sufocante sub regimul opresiv al securităţii, al lui Ceauşescu şi al cui mai vrem, un fel de reluări perpetue,cu înfloriri ce o plasează între ficţiune şi realitate. Nu din această materie primă a “înfloriturilor” şi înjosirii proprii trăieşte şi azi cinematografia, făcând gustul bogaţilor Apusului ce ne mai aruncă câte un premiu?

Nu voi emite în acest moment judecăţi literare despre operele distinsei doamne, dar librarii din Oradea sau Timişoara spun că nu se prea vindeau şi le dădeau pe retur ori sub preţ spre a putea să scapa de ele. Prof. Nehring Wolfgang de la Universitatea din California declară că “Deşi scrie despre lucruri simple, are un stil literar dificil pentru cititori”. Totuşi, a luat zeci şi zeci de premii în Geramnia şi-n străinătate (membră a Academiei de poezie, premiul “Konrad Adenauer”…dintr-o listă foarrte lungă.)

Germania a mai nominalizat-o pe autoare în 1999, apoi în 2008 şi acum, a treia oară, în 2009. Cancelarul german, dna. Angela Merkel, considera că premiul e un prilej fericit acum, la aniversarea a douăzeci de ani de la dărâmarea Zidului Berlinului. Desigur, o ţară ca Germania dispune de multe “pârghii” pentru a-şi primi un Nobel, spre deosebire de noi care am avut un Arghezi, Blaga, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Marin Preda ( a cărui proză despre regimul concentraţionar e net superioară- să fiu scuzat- celei în discuţie).

Dar… n-am rezolvat problema: avem/n-avem dreptul legal noi, românii să ne bucurăm cu domnia-sa? Dar, iubite cititorule şi cititoare, la o nuntă se bucură numai mirele şi mireasa? Dar naşii, părinţii, rudele, ba şi toţi participanţii? Li se poate refuza? Fericiţi cei ce ştiu să-şi împartă bucuriile cu alţii. Acestea sunt sau trebuie să fie comune, pe când suferinţele, singurătatea, durerea, lacrimile sunt numai ale noastre şi copleşiţi de ele stăm solitari în faţa lui Dumnezeu.

Meritul maxim e atunci când de foarte jos, din sărăcie, neştiinţă şi întuneric ne putem ridica spre glorie. Coşbuc voia să i se spună “badea George”, iar Brâncuşi se mândrea cu lumea lui de olteni neaoşi. Titu Maiorescu student-boboc la “Institutum Theresianum” din Viena se ambiţiona notând: ”O să le arăt eu măgarilor de vienezi ce poate un copil de ţărani români”(deşi tatăl lui era institutor). Lumina, adevărata lumină îşi evidenţiază splendoarea luminescenţei răsărind în noapte. Nu se ruşinează nuferii de noroiul, condiţia joasă din care răsar. Mântuitorul HRISTOS îşi lasă slava eternă şi îmbracă hainele noastre sărăcăcioase, umblă cu noi pe drumurile prăfoase, flămânzeşte, suferă pururi iubitor şi blând. Nu se ruşinează cu sărăcia noastră, numindu-se cu smerenie Fiul Omului, deşi era Fiul lui Dumnezeu.

Un mare şi pe nedrept uitat critic literar român spunea: “Emoţia este criteriul sigur al artei”. Pentru a spera la o atari cunună de lauri, cum e râvnitul premiu dat la Stockholm, trebuie să avem capacitatea de a emoţiona, de a vorbi pe aceeaşi lungime de undă a inimii cititorilor vremii în care trăim. Plus, desigur, o limbă de circulaţie internaţională, fiindcă Nobelul nu-l dau filipinezii sau etiopienii.

Problematica suferinţei sub regimuri totalitare este un izvor bogat pentru şanse la cea mai de seamă distincţie literară. Astfel, această latură se intersectează major cu politica şi interesele internaţionale, deşi n-a fost mărturisită niciodată în mod direct. Nici nu era posibil, dar toţi o simţeam şi o simţim. Un premiu Nobel e capabil să trezească entuziasmul unei naţiuni, să stimuleze o atitudine politică, o direcţie. Ştim cum stăm actualmente cu Iranul ce întinde mâna spre sabia atomică…..Să dă deci un Nobel unei jurnaliste mai curajoase sau unei avocate din această ţară, un Nobel pentru Pace sau pentru Literatură. Dinamita politică din aceste premii e maximă, curat trinitrotoluen. E ca o lovitură de tun în mijlocul câmpiei. Şi organizatorului polonez de greve Lech Walesa i se dădea Premiul Nobel pentru… Pace. Lui Obama (o, mama!) acelaşi premiu-2009 nu fiindcă a făcut ceva deosebit, ci din cauză că o aşa “culoare” frumoasă a putut ajunge unde a ajuns, plictisiţi de atâta “alb”. Lumea are nevoie de multă toleranţă etc. ,etc. Dar să nu părăsim domeniul literatură pentru “arătură”.

Când islamul ameninţă şi terorizează “prin aleşii săi” jihadişti lumea democratică, Salman Rushdi cu ”Versetele satanice” e premiat şi ascuns de fanaticii care vor musai să-l omoare din motive de fanatism religios. Dorinţa de a scutura dictaturile militare în America Latină şi a pune în loc democraţii, face ca Premiul Nobel pentru Literatură să i se atribuie lui Gabriel Garcia Marques, ce nu-mi pare deosebit decât prin romanul “Toamna patriarhului”, proză perpetuă, şocant prin frază unică, fără vreun semn de punctuaţie în tot romanul. În rest…

O armă deloc neînsemnată în răcoritorul “Războiul rece” a fost literatura, încurajând şi făcând celebri pe scriitorii sau savanţii dizidenţi ( îndeosebi ruşi): Mihail Şolohov, Al. Soljeniţân, A.Saharov. Nu voiesc a emite judecăţi literare “in corpore”, fiindcă le vor face vremile viitoare şi timpul cerne toate valorile. Ideal este atunci când talentul, nu neapărat maxim, se uneşte cu dizidenţa de felurite tipuri. Dacă Arghezi, Marin Sorescu, Nichita al nostru, Marin Preda ar fi fost şi nişte oponenţi politici, trimiţând în Apus manuscrise şi făcând ceva vâlvă, cât sunt eideasupriţi şi de sufocaţi sub cruntul regim comunist, nobilul Nobel ar fi fâlfâit spre noi ca un zmeu al copiilor. Dizidenţi ca Paul Goma, Ion Caraion şi un şir de alţii…aveau politică-ncap, dar literatura lor nu justifica atâta aur cât dă Nobelul literar.

Dacă facem”surfing” pe această problemă, să recunoaştem că Frau Herta Muller s-a încadrat tocmai pe această coamă de val. Repetând din 1984 aceeaşi şi aceeaşi temă a sufocantei atmosfere sub regimul comunist (în toate cele 19 cărţi - ultima “The Appointement”), iat-o în posesia Marelui Premiu internaţional. Doamna cancelar Angela Merkel făcea legătura cu cei 20 de ani de la dărâmarea Zidului Berlinului, dar Frau of Nichtsdorf, of Banat, of Deutschland… refuza asocierea, spre a fi meritul ei literar personal, precum scrie-n Diploma dată de suedezi, nu?: ”prin concentraţia poeziei şi francheţea prozei descrie viaţa celor deposedaţi”. Scriitoarea însăşi mărturiseşte:”Opera mea este un martor împotriva dictaturii”…posibil a tuturor dictaturilor.