Despre fotbalul – carte, prima ediție

      Mircea Gelu Buta, în „Fotbalul prin amintiri”, volum de curând scris, editat și lansat, a reușit să ducă fotbalul/ stadionul la bibliotecă și, cu el, invitați din galeria „Gloriei” de altădată, nemuritoare, jucători, antrenori, admiratori, adunați în jurul unei idei de-a crede că sportul face bine sănătății, societății. „Topirea în mulțime” de pe stadioane este rămânerea în lume din biblioteci. Ioan Pintea vorbește chiar, preluând sintagma, despre „o lectură a fotbalului”.

       Am citit cartea cu sentimentul că prin fața ochilor trece o lume care dispare, apune și nu se mai află în orizontul de așteptare, deși nu este așa, ea există printre noi, doar că îmbracă alte forme, alte norme. Lumea, în general, și cea a fotbalului, în special, nu mai sunt ce-au fost/ așa cum au fost. Ceea ce atunci numeam vrajă, extaz, spirit, stil, se regăsesc și acum, doar că rostite de-o „străină gură”, de către alții.

      „Fotbalul prin amintiri”, titlul acesta, ales cu inspirație, oferă amintirii/ amintirilor valoare intrinsecă, prin timp, mai întâi personală, pentru a deveni mai apoi universală. Nu este un fotbal din amintiri, ca o reconstituire din ce-a mai rămas, ci este fotbalul prin amintiri, care continuă să străbată, fir călăuzitor prin ani.

      Despre o realitate fotbalistică vorbesc în această carte a lui Mircea Gelu Buta,  Mircea Gelu Buta, Constantin Sănduță, Gheorghe Șanta, Dan Deac, Victor Ciocan, Toma Ivan, Grigore Butuza, Romică Grecu, aducând fiecare cu el alte stadioane de personaje, galerii, din care un contur iese în evidență. Acesta este al lui Jean Pădureanu. Memoria colectivă există, funcționează și ... „la un semn deschisă-i calea.” Semnul a venit, de a strânge într-o carte gânduri despre fotbalul bistrițean, (re)cunoscut prin echipa de suflet, „Gloria”. Toate drumurile cărții duc, direct sau indirect, către figura centrală a poveștii, pivot ce îndeamnă la „meditație despre o imagine”, cea a lui Jean Pădureanu. Multe sunt de învățat și de învățătură de minte din sport/ din fotbal, „sportul – rege”. Mircea Gelu Buta insistă asupra frumuseții trăite pe stadion, a exuberanței, a fericirii de-o clipă, cât se schimbă tabela de marcaj, și afirmă că lumea fotbalului nu este doar despre celebritate, ci și despre onoare, demnitate, cuvânt. Desigur, pledoaria este pentru acel fotbal, cu toată atmosfera creată în jurul lui, un fotbal viu, nu de la televizor, nu de pe calculator, ci unul comentat, disputat, sursă de discuții, de existență.

      „Gloria”, ca Asociație Sportivă, ia ființă la Bistrița în anul 1922, cu patru ramuri: fotbal, atletism, tenis, patinaj. Prin toate se auzea/ se aude „Altius, fortius, citius”, pentru că rolul educativ al sportului este unul major, încă din Antichitate, cu grija pentru un corp frumos, dar devine cu atât mai important în zilele noastre sedentare. Credeam/ visam că după ultimii doi ani, copii, tinerii, toți vom alerga spre și pe stadioane. Dar, stadioanele sunt amenințate cu dispariția. Centenarele sunt de multe feluri. Tocmai am trecut prin unul național, istoric și dorit unificator. Puțini se gândesc la Centenarul unei echipe de fotbal. Mircea Gelu Buta este unul dintre aceștia, preocupat și pasionat de a salva și a reda valoare și care crede că „și o competiție sportivă e semn al identității naționale, de afirmare și de educație.”

       De toate a avut  parte  ( și glorie ) „Gloria” Bistrița, de jocuri, de invitați, de rezultate, de scoruri... A așezat orașul în primele locuri din competiții, i-a făcut cunoscuți pe  jucătorii echipei, vedete.  Un participant a mărturisit în cadrul lansării de carte că „Gloria, pentru el, a însemnat și mamă și tată. I-a dat casă, masă, l-a îmbrăcat, i-a dat o meserie...”

      Am citit capitolele cărții, din ipostaza unui spectator, de pe margine, atras de cuvinte, de idei, de stări, de imagini, de atmosferă. Din start ( suntem în lumea sportului, doar ). Și apoi, cu trecerea paginilor, am aflat lucruri noi, frumoase, de culise, care întregesc un fenomen, în orice epocă.

     Mit, legendă, joc, istorie, bucurie, amintiri, noblețe, blazon, într-un cuvânt, fotbal, pus în lumină, peste ani, refăcut din fragmente, ca piesele unui puzzle ( lăsat, poate, spre re-facere, tinerilor, copiilor ), pentru o imagine de ansamblu, cât mai aproape de adevăr, pentru ce a fost fotbalul bistrițean, în anii lui de glorie. Și apoi, stingerea falnicei glorii, ca a Veneției din versul eminescian.

       Pe ultima sută de metri, un ultim 11 metri, decisiv, pentru a mai găsi câte ceva, din ce a fost și cum a fost, în ideea de a păstra farmecul și culoarea de altădată, din presa vremii, cu atmosfera specifică, de gândire, de opinie, de limbaj. „Glorioșii” au adunat articole de presă, imagini, fotografii, piese de arhivă, ca într-un album nestemat, de lăsat moștenire urmașilor. În tabloul acestei cărți ( despre o altă absolvire ), Mircea Gelu Buta se află mereu înconjurat de oameni de vază.

      Oare cum e să arăți „ca o foaie de hârtie A4 în dungă” ( Dan Deac ), în momente dificile, sau cum e să trăiești emoție, la vederea pe tabela de marcaj a unei cereri în căsătorie? Sunt doar două exemple dintre multele detalii de atunci, care dau valoare textului, fac povestea „Gloriei” să meargă mai departe, de farmec plin. Am spus prima ediție, pentru că ar mai fi destule amintiri, credem noi, pentru o continuare.

     Din fenomenul „Gloria”, de altădată, a mai rămas ( pentru câtă vreme? ) doar Stadionul gol. Și trist. Nu e un gol marcat. E ca o formă fără fond. Din când în când, câte un admirator sau o admiratoare trec, în culorile bucuriei și ale nostalgiei, ca un duet dintr-un lot de majorete. Un imn se aude din colțurile pădurii. Soarele se ridică, dansând pe acorduri frumoase, ce se mai aud din galerii. Jucătorii coboară, de data aceasta, din pagini de carte. În fruntea lor, un lord, fotbalul din titlul acestei cărți.

GLORIA „GLORIEI”

      Gândul se îndreaptă spre un adevăr străvechi și... stră-viitor, rostit și investit cu sens prin ani, verificat, de la prietenii noștri îndepărtați, rudele noastre latine: „Sic transit gloria mundi”. Toate gloriile trec, și când poartă numele ei. Gloria unei echipe, a unei legende, așa cum a fost numită, alcătuită la rândul ei din alte legende, ale fiecărui fotbalist în parte, se stinge, se estompează, devine tăcută, murmurată, ca un derby jucat pe banca de rezervă sau în amintire.  Amintirea, ca bancă de rezervă.

      Fascinanta lume a fotbalului care nu a putut fi uitată. Ca dovadă stau atâtea destăinuiri, evocări, relatări care, la un semn, parcă de mult așteptat - ideea acestei cărți – s-au deschis și au început să dea năvală, cu acea forță invincibilă a unui dor de ce-a fost, peste lumea de astăzi, fără „Gloria” de altădată, echipa de fotbal, risipită în alte destine, ca fascicule ale unui surse de lumină.

     Dar, ca orice glorie, care a existat și s-a bucurat de recunoaștere, ani la rând, ea „nu cunoaște moarte”. Am spune chiar, forțând puțin nota romantică a momentului, că, asemeni unui luceafăr, mutatis - mutandis, magnet al unor idealuri, a rămas „nemuritor și rece”, acceptându-și existența, meteorică, așa cum  a fost.

     Volens-nolens, asemănăm trecutul marilor realizări și prezentul nedoritelor dezamăgiri. Povestea „Gloriei” întruchipează un ideal, luat ca etalon, de raportare, în lipsa altor repere. De-a lungul vremii, am fost învățați și obișnuiți să acceptăm ( oricum nu depinde numai de puterile omenești ) că orice creștere are și descreștere, pornind de le imperii mari, mici, cu care uneori ne asemănăm realizările. Echipa „Gloria” a fost un imperiu, păstrând proporțiile, și, din cele citite aici, reiese faptul că se bucura de momentul ei, fapt care se reflecta atât în interiorul, cât și în exteriorul cetății, intra muros și extra muros. Stadionul era nucleul, ca o cetate în cetate. De acolo veneau vești. Nu din lumea culturală, nici din cea artistică. A fost un timp când lumea fotbalului le „bătea” pe toate celelalte, la nivelul Bistriței.

     Gloria „Gloriei” va mai suna vreodată? Ca un corn? Poate va veni un timp al așezării fiecărei echipe la locul cuvenit și atunci, cu siguranță, „Gloria” se va regăsi printre locurile din față. În raftul din față a ajuns. Și mai există ( încă ) un Stadion, pe care mulți se mai visează că aleargă după balonul rotund. Tinerii, mai ales. În orele lor de sport, din timpul școlii sau de după școală. Toată „cartea” lumii trece prin condiție fizică susținută, desăvârșită și însușită.

     Cartea aceasta este o veghe, de veghe în lumea de astăzi. Amenințată tot mai mult, în care statuile se pot dărâmă, la propriu și la figurat. Fără a așeza altceva în loc.

ORAȘUL CÂNTA

      Cred că tot orașul cânta când câștiga „Gloria”. Cântau copacii, florle, aleile parcului. Din cântecul acesta comun, s-a născut imnul echipei: „Gloria, Gloria, luptă și vei câștiga”, în care glasul folkistului Florin răsună din fiecare pătrat de teren, din fiecare piept jucător, și se înalță, împreună cu imnul național, într-un buchet de bucurie, specifică doar lumii sportive.

     Când am înțeles că, în partea aceasta de țară, „a se cânta” înseamnă și „a (se) plânge”, am stat puțin să reflectez, să mă dumiresc... Și am înțeles că se cântă pe stadion și la victorie, și la înfrângere. Nimic mai frumos, mai încântător, potrivit fair-play-ului specific.

     Dar un oraș poate să „cânte” în multe feluri: să înflorească, să aibă bunăstare, să-i meargă vestea, să atragă călători, să se dezvolte, în stilul său... Din cele citite, reiese faptul că mulți ani tonul orașului se dădea de pe Stadionul „Gloria”. De acolo porneau și acolo se întorceau toate notele. Bune, rele, corecte, false. Ca notele, cântate mai bine sau mai puțin bine.

     Cred că și astăzi din zidurile orașului se mai aude cântecul „Gloriei”, de menestrel. Ce spune el? Povestea unei echipe, a unui conducător de echipă, a jocurilor și a rezultatelor, a evenimentelor, a vieții de fotbalist, de microbist...Pentru cine știe să asculte.

     N-au trecut foarte mulți ani de la fenomenul „Gloria”, în apogeul carierei sale, dar destui cât să ne solicite un efort de-a înțelege bucuriile stadionului, cu tot ce presupunea el. Pentru unii, firești. Pentru alții, singurele de care dispuneau, în tumultul vieții. Fără internet, fără transmisii în direct, fără atâtea poze. Totul live. Ca să participi la viața cetății, acolo era adevărata Agora.

      Și lucrurile nu se opreau acolo. După ce ... cădea cortina, se termina un joc, începea, continua jocul vieții. Soarta jucătorilor, condițiile economice și sociale, ițele încâlcite și descâlcite, problemele ce se întindeau, cu multe cunoscute și necunoscute, așteptând soluții de la cei îndreptățiți să le ofere. Bistrița a avut întotdeauna oameni ai faptelor ( bune ), care au știut să întindă o mână de ajutor, în numele unei idei. Fotbalul a fost una dintre ideile nobile care a adunat în jurul ei mulți actori principali.

     Într-un fel, piesa a fost jucată, s-a încheiat, dar urmele ei, ecourile, replicile, figurile de neuitat se mai aud și astăzi dintr-un colț de oraș, de amintire, prin ziduri străbate un murmur, ca de cor antic ce nu uită fiecare emoție la care a luat parte.

     De aceea, să nu uităm „să păstrăm un  moment de tăcere” ( spunea Ana Blandiana ) pentru cântecul orașului, ce cântă gloria lui.

SPORTUL ȘI LITERATURA

      L-am admirat pe Fănuș Neagu, scriitor, care scria cronici sportive în ... „România literară”. Nu atât pentru faptele de sport, ci pentru cele de stil, mai mult. Am înțeles atunci că și sportul face literatură.

      Citind cartea lui Mircea Gelu Buta, inspirată din legenda vie a echipei de fotbal „Gloria” Bistrița, am trăit sentimentul fotbalului exprimat în pagini de povești și povestiri, din care străbate un spirit al locului, al epocii, al „jocului – rege”. Atras de literatură, de istorie, de cultură, de sport, toate din și cu pasiune, în timpul rămas liber, M.G.B. găsește răgazul de-a admira, trăi și scrie sport(iv), pentru a lăsa și o astfel de moștenire spirituală.

     Însuși efortul de a scrie această carte, de a o coordona, reprezintă un consum fizic și intelectual, individual și de echipă, iar rezultatul este unul pe măsura așteptărilor, bucurându-l și bucurându-ne, în egală măsură.

     Cartea lui Mircea Gelu Buta este una dintre acele partide, jucate amical, pentru frumusețea timpului petrecut împreună. Nu are învinși, nu are învingători, e o „remiză” literară, un pariu câștigat cu cei care vor urma. Un literar 1- 0 pentru Mircea Gelu Buta.

      Avem nevoie de sport, așa cum avem nevoie și de literatură. În continuarea articolelor din presa vremii, cartea de față ridică la un alt nivel cunoașterea, interpretarea, povestirea faptelor sportive din jurul echipei de fotbal „Gloria” Bistrița. Este o trecere spre un mit contemporan, de la sine înțeles. Suntem atât cât înțelegem. Și, odată înțeles, fenomenul „Gloria” poate fi de admirat, ca o lumină. Și prin această carte, echipa bistrițeană face concurență marilor echipe, care își au sau încă nu imaginea în pagini scrise.