Despre lipsa de umor a unui șef care crede că are simțul umorului

Umblând pe cărările județului nostru, mi-am revăzut un bun prieten. Tocmai ieșea din Primăria localității; avea chipul crispat al omului iritat de ceva adineauri săvârșit.
M-a întâmpinat așa:
- Te rog să scrii la ziar despre lipsa de umor a șefilor care cred că au simțul umorului. Așa, văzându-mi gândurile trecute în ziar, va fi pentru mine un fel de compensație sufletească, o eliberare; fie ea de moment.
Mi-a relatat despre ce era vorba și îmi confirma încă o dată despre un anume comportament psihosocial al unor semeni de-ai noștri ajunși în postura de om de decizie. Ținuta aceasta nu e relevantă la nivelul omului de condiție intelectuală, profesională modestă, medie. Ci la acela al insului mediocru, prin structura sa nativ-corticală, și lipsit de putința autoevaluării.
Când un asemenea om e egalul tău, ca încadrare profesională, mai treacă-meargă. Reacționează zgomotos la glumele altora, cu vădită intenție de a i se remarca receptivitatea la subînțelesuri, conotații; ține el să facă glume, având încredințarea că au un piper savuros, nesesizând că, nu de puține ori, „se potrivește ca nuca-n perete”. Ei, fie, e, totuși, un companion acceptabil.
Eeee! Dar când ajunge șef… Te ia peste picior, taman când nu ești dispus de loc să-i suporți glumița, ironia, căci ai de rezolvat o chestiune presantă, pe care el este acela care trebuie s-o aprobe. Îi ceri o soluție, o sugestie? Te trimite în derizoriu, cu un surâs șugubăț; și, dacă e cineva în preajmă, plusează pe situația de a decide sau nu și savurează cu o privire roată ezitările lui simulate. Depinzi de el – nu? Știi că va accepta ce propui, dar te amână cu o glumiță și râde, chiar dacă nu-i ții isonul, chiar dacă vede că abia te abții să nu izbucnești în mânie. El nu știe că gluma lui e o bășcălie care umilește. Nu știe că simțul umorului, pentru a ieși din latența incipientă, e stimulat, cultivat, în timp, de inteligență, educație și bun simț.
Mi-am amintit de o vorbă a unui moralist francez și am încercat să-i ofer prietenului meu un fel de compensație de spirit:
- Cineva zicea că oamenii de bun simț săvârșesc multe greșeli în viață, fiindcă nu-i cred pe mulți dintre semenii lor atât de mediocri pe cât sunt în realitate…
- Bine – mi-a replicat el -, voi ține seama de asta. Dar să-ți mai spun ceva. Insul e, ca și mine, inginer. Când am venit aici, l-am considerat egalul meu, indiferent de funcție. Și am un principiu, preluat de la un gânditor român: Nu mă poate umili decât cineva pe care-l consider cel puțin egalul meu. O singură dată! Ei bine, s-a întâmplat așa ceva. Și de atunci a coborât, în raport cu mine. Și nu mă mai ating încercările lui de a mă jigni. Însă atitudinea asta zeflemitoare mă irită, e ca un fel de praf sub pleoapă, când am a face cu el.
- Eh, dacă e vorba de ochi, amintește-ți de un emistih celebru al lui Dante din „Infernul”: „Guarda e passa!” (Privește și treci!).