Despre şoimi

De o bună bucată de vreme şoimii noştri nu mai zboară peste albastrul Carpaţilor. De când cu moderna noastră democraţie, creştina şi viteaza noastră armată nu mai apără graniţele patriei. Întâi a fost transformată. Din o mândrie pe care o avea orice bărbat-cetăţean din România, aceea de a-i scrie pe livretul militar-apt combatant-, s-a aranjat o cacealma. Oastea ţării a devenit, cică, profesionostă, pe-afară.Foştii soldaţi-voluntari s-au preschimbat în mercenari, şi-au luat drumul meleagurilor străine, pe unde(nu înţeleg cum!) apără fruntariile ţării. E trist că, mereu, apar ştiri din teatrele de luptă aflate în ţări şi pe continente străine, la mii de km distanţă de România, care anunţă morţi şi răniţi.În toamna caldă, doi şoimi s-au întors acasă în sicrie, acum unul e rănit.Durere, lacrimi, copii orfani, părinţi distruşi, sloganuri oficiale, grade fără sens. Generaţia mea a fost educată în spirit patriotic. Dar noi ştiam că eroii luptă şi mor pentru pământul strămoşesc. Jertfele erau la Neajlov, Rovine, Vaslui, Oarba de Mureş, Mărăşeşti, Călugăreni, Carei..Se murea pentru glia strămoşească. Nu pentru un pumn de dolari şi interesele altora, prin pământuri străine. Cred că şoimilor le stă bine să zboare deasupra Carpaţilor.

Altfel ne punem întrebări. Ca, de pildă, „qui prodest?”