Destine umane, în „Ajustarea destinului”

Are dreptate Constantin Cubleşan când afirmă că “Mircea Ioan Casimcea ne apare ca un scriitor care şi-a dobândit de-acum plenar personalitatea. Scrie lejer, practicând un discurs narativ fluent, antrenant şi de o oarecare rafinare a verbului, cu care îi şi place, de altfel, să se joace, cultivând comentariul eseistic, relatarea evenimenţială bine ambalată în viziuni ce frizează în egală măsură canonul realist ca şi cel de natură fantastic, pozând uneori într-un polemic demitizator al formulelor romantic, desuete…”. Recentul volum al lui Mircea Ioan Casimcea, Ajustarea destinului (Editura Dacia XXI, colecţia Prozatori contemporani, Cluj_Napoca, 2011) dovedeşte o dată în plus, dacă mai era nevoie, acest lucru. Volumul cuprinde zece proze scurte, dintre care şapte sunt scrise după anul 2000, iar trei (aşa cum însuşi autorul menţionează), sunt „recuperări din secolul XX”.

Primul text este un fragment („Între ape”) din romanul „Arheologul”, apărut cu ceva vreme în urmă. Fragmentul reproduce un manuscris (o invenţie a autorului, fireşte, căci textul este sută la sută ficţiune) din secolul al şaptesprezecelea, scris „din iubire şi nostalgie pentru ţinutul natal”, de călugărul-cărturar Tainic, originar din Dobrogea, vieţuitor în Muntele Athos. Manuscrisul a fost descoperit (o altă născocire a lui Mircea Ioan Casimcea) în arhivele Sfântului Munte şi poartă titlul „Dobrogea cu dor”. Pentru frumuseţea spunerii, oferim cititorului doar o secvenţă.

“Tatăl munţilor, venerabilul Babadag, baciul Dobrogei priveşte smerit turmele de oi, de capre; pâlcurile de măgari, de câini; cirezile de vaci, de bivoliţe; hergheliile de cai… Caută cu privirea încă ageră movilele de pământ, dealurile împodobite cu stânci şi bolovani din piatră, luciul ondulat al Dunării, al lacurilor, zăreşte liniştit creasta alburie a valurilor albastre… Ascultă fermecat pocnetele crustei pământului, când ţâşneşte iarba, spargerea calmă a mugurilor, foşnetul ierbii sărate sub botul animalelor, dar şi melodiile slobozite din fluiere, cavale, cimpoaie… Inspiră însufleţit parfumul florilor de camp, mirosul laptelui din ciubere…”

Un episod emoţionant despre dezrobirea ţiganilor (suntem pe vrmea lui Barbu Ştirbei!) este evocat, în “Alba slobozenie”, prin cele două personaje, vii şi pitoreşti, cum numai autorul le ştie “brodi”: Odor şi Harmonica de pe moşia boierului Andrei Piscan, iar despre cum se păstrează, întreagă, o avere, aflăm din povestirea care dă şi titlul volumului: “Ajustarea destinului”.

Rezumăm pe scurt: Onofrei Hulpe, poreclit Purnică, îşi consolidează, de-a lungul anilor, averea moştenită de la părinţii şi socrii săi, devine proprietarul unei considerabile turme de oi şi capre, cu multe hectare de pământ, apoi proprietarul unui restaurant cu salon de dans, primarul unei comunităţi, în două legislaturi şi, în fine, membru fondator al unei bănci prospere. Dar problema e: Cine va moşteni această avere?, căci cuplul boieresc nu are copii. Singura soluţie ar fi să înfieze unul. Şi au luat “de suflet” o fetiţă. Dar această fetiţă trebuie să aibă şi un fraţior, şi-au zis ei, părinţii adoptivi. Zis şi făcut. Înfiază, de la o altă familie, un băiat. Existau de-acum moştenitori, numai că “averea trebuie să rămână întreagă!” şi-a zis boierul. Şi, chibzuind îndelung, a hotărât că cei doi “fraţi” musai să devină soţ şi soţie! Hotărârea părinţilor adoptivi le-a fost comunicată tinerilor moştenitori în ziua când aceştia împlineau 18 ani.

Finalul? Greu de presupus, căci scriitorul lasă totul în seama cititorului!.

O bizară căsătorie între o fată (cu mintea rătăcită, evident) şi un castan, este relatată într-o povestire tulburătoare: „Căsătoria castanului”. Alte titluri: „La garaje”, (o povestire cu accente biblice, ceva ce aduce cu Iona cel înghiţit de balenă), „Inspecţia unchiului-tată şi nepotului-fiu” (despre pile, relaţii, cumetrii), „Istoria mondială a sexului” (scrisă cu ironie, autoironie şi mult umor), „În solstiţiu”, „Pe mare”, „Fericitul scriitor”.

Mai pe scurt: Mircea Ioan Casimcea scrie o proză de mare simplitate, aproape austeră, lipsită, aparent, de orice podoabă stilistică, menţinând linia unei naraţiuni clasice, sobre, în care întâmplarea cotidiană, cu aspectele ei grave sau cu o aură umoristică, este prezentă în scrisul său. O mare concizie în relatarea faptelor, o succesiune rapidă a episoadelor şi sugerarea doar printr-un gest sau detaliu de comportament al gândului tainic sau a trăirii lăuntrice a personajului.

Craţiile sale reprezintă viaţa însăşi, cu umbre şi lumini, cu bucurii şi necazuri, cu împliniri şi decepţii şi, în acelaşi timp, cu o nuanţată galerie tipologică. Cu alte uvinte, personajele au individualitate proprie, bine conturată, reprezentând cu adevărat un caracter.

Plonjonul în trecut este filmat cu încetinitorul, prozatorul dovedind o remarcabilă memorie sau o fantezie care lucrează împreună cu memoria pentru a salva trecutul din neantul uitării.

În fine, ca să conchidem, cartea este captivantă şi se citeşte cu plăcere, iar după ce ai întors şi ultima filă, parcă îţi vine a relua lectura. Ceea ce, să recunoaştem, nu e puţin lucru.