Dialectica dialogului

Sâmbătă, 16 mai, şi duminică, 17 mai 2009, în două metropole ale Germaniei, Frankfurt şi Köln, a fost prezentat spectacolul “Dialoguri şi Fantezii în Jazz” cu doi monştrii sacrii ai scenei româneşti, Ion Caramitru şi Johnny Răducanu; turneul teatral a fost organizat de Centrul Cultural Român Köln, condus de d-na Lavinia Olteanu, care s-a străduit întotdeauna să prezinte publicului româno-german valori de vârf ale artei actoriceşti din ţară.

Vă veţi întreba probabil de ce am “re-onomatizat” titlul piesei din “Dialoguri şi Fantezii în Jazz” în “Dialectica Dialogului”? Răspunsurile sunt mai multe, dar aş începe prin propria transformare, propria transfigurare când particip la un act teatral. Actul teatral, misterul lui, forţa lui de evocare a lumilor şi timpurilor trecute mă forţează să nu mai fiu un simplu spectator la eveniment, ci să devin un “co-participant” “Mitbteiliger” ce încearcă “re-dialogarea” întregului ca temporalitate şi spaţialitate “Die Gesamtheit als Zeitlichkeit und Räumlichkeit”; re-dialogarea prin co-participant al actului scenic poate genera o dialectică de conceptualizare teatrologică, prin care actorul rostitor, Caramitru, “Der Sprechender” se împleteşte cu actorul pianolog, sau klavirolog, Johnny, “Der Singender” (vai, cum de mi-am permis să-l numesc pe maestrul Răducanu prin apelativul copilăriei “childhood’s name”?… fiindcă sunetul lui vrăjit este însăşi puritatea şi inocenţa ce le purta doar începuturile, ale umanităţii, ale iubirii, ale copilăriei “Menschheit - Liebbheit - Kindheit”).

Un alt răspuns la re-dialogarea pe care o încercăm s-o re-ţesem este puternicul conţinut de filozofie existenţial-idealistă al piesei. Adică, Actorul, Rostitor sau Sonorizator, deci întreaga scenă “the whole stage” este Fiinţă şi Cuvânt “Sein und Wort”, adică un corelativ din relaţia Eminescu - Heidegger, pe care Rostitorul - Caramitru o dizolva în temporalitatea Cuvântului întrupat scenic “embodying words through temporality”; cu totul deosebită este scenizată relaţia Eului cu Lumea “Ichheit und Welt”, prin care se regenerează o altă axializare, cea între nemuritorul Nichita şi filosoful idealist german Fichte; Eul meu este lumea mea, “Ichheit is meine Welt”, care psihanalizează triada Id-Ego-Superego din Freudianism. De asemenea, nu mai puţin remarcabilă mi s-a părut şi poetizarea pythagoreică a numărului “arithmos”, care devine nu numai adevărul cel mai adevărat al naturii ca natură şi a naturii umane “die Wahrheit als Wahrheitste der Natur”, ci şi întreaga geometrizare întru înţelegerea noastră de re-spaţializări succedate… astfel ACTORUL (unitatea bipolară ce esenţializează întreg actul artistic) devine un transfigurator de Cuvânt şi Temporalitate, de Odisee şi Drame, ale tuturor şi ale noastre înşine, ce împletindu-se inexorabil în destin “Schicksal” conferă dialectică fundamentală prin theatrologic, împlinind peste timpuri şi spaţii acea Speranţă întru Frumuseţe a Limbii Române!