În dialog cu prof. dr. Gheorghe Pleş, deţinător al Premiului Academiei Române, despre istoria şcolilor năsăudene şi adevărul despre poeta Veronica Micle

Rep.: - Vă propun să mergem spre Ţara Năsăudului, spre şcolile năsăudene şi spre ceea ce înseamnă literatura din zona Năsăudului, împreună cu deţinătorul premiului Academiei Române pentru lucrarea „Şcolile Năsăudului”, prof. dr. Gheorghe Pleş. Ce înseamnă oraşul Năsăud pentru cultura ţării?

         Gheorghe Pleş: - Năsăudul este un exemplu de localitate mică care a parcurs secolele căutându-şi mereu modalitatea de a-şi instrui copiii. Aşa se face că la 1635, doi dintre adolescenţii de pe vremea aceea, trimişi la studii mănăstireşti în Moldova, la Gura Humorului şi la Voroneţ, se întorc pentru a deveni diaconi, dieci, dascăli în Năsăud – popa Partenie, în Bistriţa - dascălul Toader. Cei doi se întorc şi, interesant este că, aşa cum Nicolae Iorga a descoperit corespondenţă tocmai în Arhivele Bistriţei, în 1805, că fiecare din ei a fost rechemat la mănăstiri – la Voroneţ, ca să ajungă ecumen, popa Partenie, la o familie boierească din apropierea Sucevei, dascălul Toader. „Trimiteţi dascăli care să ne înveţe copiii”, au spus boierii magistratului Bistriţei din acea vreme, pentru că se ştie, în anii 1600, administrativ, toate localităţile de pe Valea Someşului erau subordonate Bistriţei. Atunci a plecat ideea că aceşti copii trimişi în altă parte ca să înveţe, şi limba română, şi puţină practică creştină, ortodoxă, să se întoarcă acasă, dar să fie chemaţi înapoi. Era un fel de export de dascăli ai Văii Someşului – Feldru, Năsăud -  către vatra de aleasă cultură şi ortodoxie a Moldovei. În acest fel s-a putut dovedi ceea ce se spunea că, dintotdeauna, a existat o preocupare pentru a şcolariza copiii.  Pe urmă, cu trecerea anilor, lucrurile au evoluat pozitiv, cu unele sincope, şi s-a ajuns ca în 1863 să se deschidă, în Năsăud, gimnaziul, adică un liceu fundaţional, adică, ca şi prima dată când părinţii îşi trimiteau copiii la studii în Moldova, tot aşa, după mai bine de 100 de ani, fondurile grănicereşti suportau şcolarizarea acestor copii, selecţionau profesorii dintre foştii elevi, bursieri la Viena, Budapesta, Berlin, dar şi alte localităţi din Imperiul Habsburgic şi, iată că, Năsăudul devenea „oraşul şcolilor”.

         Rep.: - O amplă lucrare, în trei volume, editată de dumneavoastră, începând cu anul 1645, aţi aşezat documentele şcolile năsăudene până aproape 2020,  în 2015. Aţi condus destinul uneia dintre cele mai importante instituţii şcolare a Ardealului şi în topul celor mai importante din ţară, dar aţi luat şi un premiu important, Premiul „Constantin Rădulescu Motru” al Academiei Române. Am rămas foarte impresionaţi cu toţii că, iată, un năsăudean a luat Premiul Academiei Române, dar a fost o muncă titanică pentru aceste cărţi.

Gheorghe Pleş: - A fost, practic, o surpriză pe jumătate, pentru că, pe parcursul elaborării celor trei volume, începând cu anul 2010, când mă apropiam de primul an de pensie, am pregătit tot materialul conspectat cu zeci de ani înainte, l-am aşezat într-o structură de ciornă şi am apelat la consultări şi idei cu oameni care au publicat înainte, cu profesori universitari, cu academicieni, în special cu domnul Protase care a împlinit recent 95 de ani, căruia îi urez şi pe această cale „La mulţi ani!”.

         Rep.: - Aţi lucrat mult timp la şcoală şi ştiu că elevii v-au apreciat foarte mult. Cum poţi insufla dragostea pentru citit copiilor şi cum pot selecta?

         Gheorghe Pleş: - Sigur, fiecare profesor are specialitatea sa, şi mai ales la disciplinele care erau materii de examen, de admitere, de treaptă, de bacalaureat, de admitere la facultăţi, mai avea foarte puţin timp pentru a discuta, în cadrul organizat al lecţiilor, despre lectură, pentru istoria locală pentru a-i putea motiva într-un fel sau altul. Dar existau alte formule. Existau, de exemplu, orele de dirigenţie, pe care, pe vremea când eram la catedră, le desfăşuram la muzeul din Năsăud, la Arhive, care atunci erau la Năsăud. De asemenea, organizam excursii şcolare de scurtă durată, la distanţă mică. De exemplu, am făcut excursii la Rodna, la mormântul lui Florian Porcius.  Dar până acolo, şi acolo, se făcea educaţie patriotică, aflând că acest botanist amator, ajuns membru al Academiei Române, a fost şi un luptător pentru drepturile românilor care, din postura de administrator al fostului District românesc al Năsăudului, unde era viceprefect, a sprijinit şcolile. Şi nu numai atât. A căutat să aducă în şcolile din Năsăud copii de peste Munţii Bârgăului şi Rodnei, să-i şcolarizeze. Pe această cale, a ajuns la Liceul „Coşbuc” un tânăr, cam de clasa a X-a, cum ar fi acum, avea 21 de ani şi a rămas, în nordul Bucovinei, fără capacitatea de a se instrui în limba română. Şi atunci îi dă ideea profesorului de istorie Maxim Pop să se îngrijească de el, în luna septembrie a dat diferenţele de clasa a X-a şi promovează în clasa a XI-a, după terminologia de acum, după care urma să fie păstrat pentru a absolvi. Simion Florea Marian, acel fost adolescent, a avut interesul să-şi ia Bacalaureatul. Or, în acel moment, liceul din Năsăud încă nu avea drept de Bacalaureat. Autorităţile maghiare au dat acest drept doar cu trei săptămână înainte de desfăşurarea examenului pentru că trebuia să se aprobe prin Ordin ministerial statutul de publicitate al acelei şcoli. Atunci, el s-a mutat la Beiuş, unde era un liceu care a fost înfiinţat mai repede, a reuşit să termine la 25 de ani şi, imaginaţi-vă că, în 1881, la 37-38 de ani, ajunge membru al Academiei Române. Este primul fost elev al Năsăudului, venit din Bucovina, şcolarizat acolo prin binefacerea acestor oameni, şi apoi promovat pe plan naţional membru al Academiei Române, dar e trăia atunci pe teritoriul bucovinean.

         Rep.: - În primul volum publicat „Din şcolile Năsăudului” aveţi o prefaţă foarte bine documentată în care se menţionează faptul că vorbiţi despre panoramicul celor peste 50 de instituţii de învăţământ înregistrate în orăşelul şcolilor. Prefaţa este semnată de prof. univ. dr. Miron Ionescu de la Cluj-Napoca şi o postfaţă semnată de dr. Adrian Onofreiu de la Arhivele Bistriţa-Năsăud. Sunt convins că aţi stat mult timp şi în arhivele bistriţene pentru cercetare. 50 de instituţii de învăţământ în orăşelul şcolilor...

         Gheorghe Pleş: - Prima instituţie oficială a fost una de stat, şi anume Institutul de Educaţie Militară  habsburgic, de la Năsăud, creat din ordinul personal al lui Iosif al II-lea, care a stabilit şi locul şi a şi donat suma necesară pentru a se construi acel campus care e de necrezut acum că s-a putut realiza aşa ceva în 1784-1787. Avea internat, avea cantină, avea cabinet medical, avea piscină pentru a-i învăţa pe soldaţi să lupte şi în apă, dar şi sală de scrimă. Era situat exact acolo unde primăria doreşte să organizeze un spaţiu asemănător, dar de divertisment.

         Rep.: - Ce bine era dotată şcoala la vremea respectivă.

         Gheorghe Pleş: - Da, pentru că era o şcoală a guvernului. În cei 81 de ani, din această şcoală s-au ridicat vreo 3000  de subofiţeri, dintre care mulţi au ajuns să fie promovaţi ca ofiţeri şi chiar unul ca mareşal, Leonida Pop, prieten intim şi consilier al Împăratului Franz Josef, dar şi un poet şi profesor universitar, Vasile Fabian Bob, de loc din Rusu Bârgăului, care ajunge să fie angajat acolo, la fel ca mulţi alţii, inclusiv Ştefan Micle, soţul Veronicăi Micle, dar şi mulţi-mulţi alţii, inclusiv Bărnuţiu căruia i s-a dat o şansă să predea acolo. De ce? Pentru că, în momentul în care Asachi l-a convins pe domnitorul Sturza să deschidă un fel de universitate, o facultate mai modestă, le trebuiau profesori care vorbeau româneşte, dar care să aibă şi valoare. Moldova nu avea aşa ceva, Muntenia nu avea aşa ceva. A avut Transilvania, dar cum? Din cei care au avut burse grănicereşti, au făcut studii superioare în imperiu, iar când să vină înapoi nu aveau unde. Şi atunci, aceşti profesori au fost promovaţi acolo. Este un lucru cu totul şi cu totul extraordinar prin care se vede că acest neam a ştiut să investească în adolescenţi, chiar dacă au învăţat în limbi străine, în marile oraşe din centrul Europei, dar când au venit înapoi, soarta Ardealului era hotărâtă. S-au înfiinţat două şcoli cu predare în limba română – Beiuşul şi Năsăudul. Această disponibilitate a fost canalizată prin geniul lui Asachi care, culmea, era un albanez la origine, dar care a iubit acest neam şi aceşti tineri au fost promovaţi în zonele respective. Fabian Bob, aşa cum spunea şi domnul profesor Ruleanu, profesorul meu de română şi directorul Şcolii Normale postbelice din Năsăud, avea „mâncărimea” scrisului, pentru că scria poezie, dar o poezie limpede, clară. Într-una din poeziile lui publicată pe la 1822-1823, spunea: „S-a întors maşina lumii”, şi continuă şi explică. Aceeaşi idee o găsim la Eminescu, ca genială, în „Epigonii”.

         Rep.: - Pe această temă are o carte şi Niculae Vrăsmaş, cu Fabian Bob, unde compară ambele poezii. Domnule profesor, văd că recuperaţi valorile năsăudene şi readuceţi în actualitate un nume foarte important pentru noi dintr-o altă perspectivă, aşa cum spunea în „Viaţa românească” criticul Ion Buzaşi, care după mamă este din Salva, sălăuan de-al nostru, şi anume că meritul monografiei dumneavoastră este că pledaţi pentru o altă viziune asupra Veronicăi Micle şi, într-adevăr, se vede acest fapt. Este foarte importantă că se scrie despre cartea dumneavoastră în revista „Viaţa românească”, în revista Uniunii Scriitorilor, una dintre cele mai importante publicaţii pe care le avem în momentul de faţă, iniţiată în 1906 de Constantin Stere şi Garabet Ibrăileanu.   De ce un profesor de matematică aduce în faţa noastră această parte literară a Năsăudului? Dincolo de această întrebare, eu am observat rigurozitatea profesorului de matematică, o bună organizare a minţii, sunteţi o adevărată enciclopedie. Dacă v-am întreba din cele trei volume, dumneavoastră ştiţi orice. De ce Veronica Micle?

         Gheorghe Pleş: - Din dorinţa de dreptate şi de adevăr, în primul rând, din bucuria de a fi început acest demers la solicitarea unui fost profesor de-al meu, Octavian Ruleanu, aşa cum se vede şi din coperta IV şi, de asemenea, a satisfacţiei că, încercând să găsesc documente care să-mi spună ce este adevărat şi ce e fals în ceea ce s-a scris despre Veronica Micle, în special referitor la familia ei. Am avut şansă şi noroc deosebit pentru că, uneori, bătând bibliotecile şi arhivele, la Alba Iulia, la Arhiepiscopia Catolică de acolo, la Bistriţa, de asemenea., în relaţii cu anumite familii valoroase năsăudene, care s-au împrăştiat dar care odată contactate şi-au deschis secretele arhivistice, ca de exemplu familia Moisil, un alt proiect la care lucrez – i-am spus dinastia ştiinţifică Moisil, pentru că sunt atât de mulţi încât nu poţi vorbi despre tot arborele lor genealogic - am descoperit documente în premieră. Revenind la acest element, interesant este faptul că domnul profesor Ruleanu, profesorul meu de literatură şi gramatică din liceu şi diriginte, a încercat tot timpul să mă atragă să urmez filologia. Sigur că, în acei ani, în 1960-1964, când am făcut eu liceul, era o deschidere şi un drept de a spera la mai mult şi, cum copiii de atunci învăţau la toate materiile cât de bine puteau, din clasa mea sunt patru doctori în ştiinţe care s-au ridicat, doi dintre ei fiind în străinătate, cei de origine evreiască. I-am promis că voi face acelaşi lucru după pensionare, la fel cum am făcut şi cu şcolile năsăudene, ambele proiecte fiind legate de insistenţele dânsului. Acum, cine va citi cartea va vedea şi prin ce. De început, am început cu Veronica, proiect pe care a trebuit să-l suspend, pentru că i-am promis şi domnului director Grigore Găzdac, cel mai longeviv director din istoria şcolii năsăudene, un om care ar fi trebuit să fie cel puţin profesor universitar sau poate chiar membru al Academiei Române pe domeniul filozofiei, dacă vremurile l-ar fi lăsat sau i-ar fi permis. Dar, amândoi, şi unul, şi celălalt, au mari temeri în a aborda asemenea subiecte – trecutul şcolilor şi personalitatea şi familia Veronicăi Micle. În schimb, de la domnul Ruleanu am aflat lucruri care nu s-au scris şi unele din cele promovate vin să lămurească problema plecării Veronicăi cu mama ei, nu doar ele două, mai era şi un frate, cu fata de mână şi cu băiatul în braţe a trecut, iarna, munţii, ca să ajungă în Moldova. Dar pe unde a trecut, pe la Cârlibaba. Dar Cârlibaba nu era în Moldova, era în Bucovina, iar Bucovina era tot austriacă. Prin urmare, nu avea sens să treacă pe acolo. Un profesor năsăudean, Vasile Scurtu, care a fost şi inspector în perioada Revoluţiei, el fiind plecat în sud, fugind practic de ocupaţia hortystă, i-a comunicat dânsului nişte date şi de la dânsul au ajuns la mine. De exemplu, anul plecării Veronicăi Micle la Iaşi este anul 1855, când Veronica avea 5 ani. Or, dacă vă uitaţi la pagina 31, veţi vedea că sunt 32 de minciuni despre familia Veronicăi – le-am pus pe două coloane – zvonuri şi răspândaci -, între care veţi găsi nume care o să vă surprindă, oameni care nu mai aveau nevoie să imaculeze şi cu altceva imaginea acestei familii. Din contră, era o familie de seamă, bunicul Veronicăi a fost responsabilul sanitar al Regimentului, a doua lui soţie, pentru că prima murise (era nobilă austriacă din Linz), era o fată puternică din Năsăud care s-a îngrijit de cei trei copii rămaşi şi a mai făcut şase, iar ca răsplată a ajuns moaşă districtuală, o funcţie pe întregul district năsăudean. Iată din ce familie s-a ridicat.

         Rep.: - Aveţi imagini publicate în premieră. Nu ştiu de unde aţi făcut rost de ele, dar vă felicit, inclusiv strănepoata Veronicăi Micle, Ana Maria Grigorcea Messeri.

         Gheorghe Pleş: - În 1999, familia urmaşilor Veronicăi a reuşit să doneze pachetul de scrisori Eminescu – Veronica unei profesoare, doctor în poetică, care trăia în America, Christina Zarifopol, căsătorită Ilias. Această doamnă a scos, în anul 2000, placheta „Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit”. Partea formidabilă a acestei lucrări este faptul că conţine scrisorile autentice, originale, a celor doi. Dacă ceea ce se publicase în 1998 pe varianta Perpessicius, de fapt el nu mai era, dar de echipa de acolo, 41 de scrisori, din care numai vreo două erau date ca ale lui Eminescu, iar celelalte treizeci şi ceva erau ale Veronicăi. Dincoace, sunt 11 ale Veronicăi şi 80 ale lui Eminescu. Din prelucrarea statistico-calendaristică pe două coloane şi interacţiunile vectoriale pe care le-am putut face a reieşit faptul că nu numai că Eminescu nu acceptase să renunţe la Veronica, deşi a fost un moment critic când prietenia lor a devenit maximal intimă, ea încă fiind căsătorită, iar soţul ei avea un astm bronşic dur şi mai avea puţin de trăit, ei s-au grăbit, nu au mai putut să aştepte. Dar viitorul era clar. Dacă Micle ar fi dispărut, Veronica ar fi rămas cu două fete fără venituri şi cu două case, una la Târgu Neamţ, care era într-o stare foarte precară, şi una în Iaşi pe care, până la urmă, a vândut-o ca să poată finanţa studiile de canto ale fetei mai mari, la Paris, pentru că era susţinută moral de mezzosoprana Lorini, iar cea mică să facă studii de matematică şi fizică, la fel ca şi tăticul Ştefan Micle. În acest fel, în 1888, Veronica rămâne, pur şi simplu, fără niciun venit. Era momentul în care nu mai putea comunica cu Eminescu prin scrisori, dar comunica prin poezie. În Galaţi există o statuie, Eminescu şi Veronica, în care Eminescu este înfăţişat înalt, iar Veronica este mititică, sub aripioara lui stângă, ca şi cum ar fi fost o copiluţă. De fapt aşa şi era, doar că Eminescu nu era aşa de mare cum l-a făcut Frederic Storck . De unde s-a inspirat sculptorul Frederic Storck? Iată, dintr-o poezie pe care Veronica Micle i-o trimite lui Eminescu, care era grav bolnav atunci, în 1886, prin „Convorbiri literare”. Deci, o poezie cu mesaj: „Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge.../ Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt – /Astfel tu `n a cărui minte universul se răsfrânge, / Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ. (...) Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorții/ Și numai din depărtare când și când să te privesc,/ Martora măririi tale să fiu pân` la pragul morții/ Și ca pe-o minune `n taină să te-ador, să te slăvesc”.

         Rep.: - În carte spuneţi că Veronica Micle nu a fost un nume oarecare, inclusiv studiile şi le-a făcut la şcoli foarte serioase în vremea respectivă. Îi invit pe cititorii noştri să procure cartea dumneavoastră, îi voi face şi eu o cronică într-una din revistele noastre importante. Ce trebuie să ştim noi, bistriţenii şi năsăudenii, despre Veronica Micle? Cum trebuie s-o prezentăm noi, cei de acasă?

         Gheorghe Pleş: - În primul rând, trebuie precizat că în istoria literaturii române sunt menţionate trei poete de către Călinescu, în 1935-1936, trei poete care aveau publicate plachete – una era fiica lui Haşdeu, care de fapt nici nu mai trăia, Iulia Haşdeu, cealaltă era fiica unui arhitect austriac, care lucra la Iaşi, şi Veronica. Faptul că ele trei sunt puse la un loc doar pentru că aveau plachete l-au făcut pe Călinescu să spună că „sunt poetele noastre mărunte”. Da, sunt mărunte, dar au fost primele. Veronica şi-a publicat cartea cu eforturi financiare extraordinare pentru că deja vânduse casa ca să creeze zestre fetelor. Acesta este un element, iar al doilea, dacă Veronica a ajuns să fie pregătită intelectual şi artistic la nivelul la care ea s-a afirmat, pentru că s-a putut pune în valoare şi prin felul în care a caracterizat-o Eminescu, mai ales subliminal, se datorează mamei ei, care a absolvit Şcoala de Fete din Năsăud.  

          Rep.: - Volumul VERONICA MICLE, de la mit spre adevăr publicat recent de Gheorghe Pleș, cu o prefață a lui Zorin Diaconescu, a apărut la Editura Napoca Star, sub auspiciile Academiei Române, prin Centrul de Cercetări „Cultură și Civilizație Românească”, Săliștea de Sus. Vă mulţumesc, alături de mine a fost Gheorghe Pleş, directorul şcolilor năsăudene şi deţinătorul premiului Academiei Române.  Sper că ne vom revedea cât de curând, pentru a mai vorbi despre amplele proiecte pe care le aveţi şi despre istoricul bogat al Ţării Năsăudului.