Dialog despre N. Steinhardt

Tânărul teolog bistriţean Călin Emilian Cira propune, prin intermediul Editurii Eikon, cu sprijinul Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, volumul „Convorbiri despre N. Steinhardt”, în care se află la masa dialogului, într-o primă etapă, cu 23 de personalităţi care l-au cunoscut pe cărturarul Steinhardt. Întâlnim poveşti de suflet, unele dintre ele spuse pentru prima dată, întâlnim emoţii, dăruire, respect pentru călugărul evreu de la Rohia. În prefaţa asigurată de părintele Ioan Pintea, unul dintre scriitorii apropiaţi ai cărturarului, care s-a ocupat apoi de opera acestuia, descoperim emoţia întâlnirilor din veranda cu muşcate de la casa poetului din Maramureş, autorul „Jurnalului fericirii”. Primul dialog este avut cu arhimandritul Mina Dobzeu, cel care l-a botezat pe Steinhardt, după ce s-au cunoscut pentru prima dată în închisoare. O relatare tulburătoare. „Vreau să mor creştin că nu ştiu aicea, în condiţiile grele care sunt… cum voi rezista… apa viermănoasă, eu bolnav de tuberculoză intestinală”, spunea Steinhardt, care a fost botezat apoi cu apa lui Hristos. Cărturarul afirma: „Am găsit un popor liniştit, primitor”, căruia i-a dedicat mai apoi întreaga viaţă, până în clipa cea din urmă, când i-a spus arhimandritului: „Tare mi necaz. Mă tulbură gândurile că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele din tinereţe”. Însă, cu siguranţă este iubit de ceruri, fapt observat chiar de el însuşi şi relatat părintelui Dobzeu: „Cu adevărat mare este taina aceasta a botezului, altfel n-aveam starea de fericire pe care am trăit-o imediat după botez decât că botezul este adevărat şi sfintele taine sunt adevărate”. Cu toate acestea, arhimandritul Mina Dobzeu spune că nu se pune problema canonizării lui Steinhardt.

Următorul interviu este cu Virgil Bulat, care ni-l descrie ca pe un om extrem de slab, de 35-38 kg, foarte credincios, care avea post negru două zile pe săptămână. Preasfinţia sa Iustinian Chira spune că se bucură că biblioteca de la Rohia a fost pe mâna sfântă de scriitor al lui Steinhardt, descriindu-ne, în acelaşi timp, venirea la Rohia, la îndemnul lui Constantin Noica. Preasfinţia sa afirmă că Steinhardt nu a avut nicio influenţă asupra mănăstirii, călugării neavând ce învăţa de la el, însă un mare prestigiu s-a revărsat asupra lăcaşului datorită prieteniei cu Noica şi Paleologu, care au făcut servicii lăcaşului sfânt. Însă, cu siguranţă mănăstirea a avut influenţă asupra lui, pentru că „L-a făcut ca să gândească mai în profunzime problemele teologice pe care le cunoştea”. Părintele Serafim Man spune că „Părintele Nicolae a avut destinul sfinţilor”, relatând în acelaşi timp episodul în care evreul a fost călugărit fără ştirea nimănui, într-o zi de Sfântă Mărie, la miez de noapte. În acelaşi timp spune că dacă ar fi trăit după 1989, părintele Steinhardt „Văzându-i pe aceştia cum abordează legile şi cum le împlinesc, era în stare să meargă cu cârja lui şi să dea în ei… Şi mare lucru să nu se fi înscris într-un partid”. Ucenicul părintelui, Emanuil Rus, şi-l aminteşte cum cânta şi râdea, spunând: „Cred că şi Dumnezeu râde cu bunăvoinţă şi voi toţi râdeţi cu bunăvoinţă de mine şi nu mă supăr”. Stareţul Vasile Filip vorbeşte despre urmărirea permanentă de către Securitate, iar Virgil Ciomoş declară că nu putea fi prieten apropiat a părintelui decât cel ce participa la taina lui.

Cornel Cotuţiu îşi aminteşte cum i l-a prezentat, la Beclean, pe tânărul Ioan Pintea, mezinul Cenaclului Saeculum, „cu sentimentul că nu trebuie să asist la o revedere a tatălui cu fiul. Să fi intuit atunci că se va săvârşi între ei o prietenie, o comunitate de suflet şi spirit atât de durabilă şi profundă, precum şi ştie din cărţile alcătuite ulterior în cărţile lui Ioan Pintea?”. La rândul lui, scriitorul Ioan Pintea spune că nu l-a ţinut pe Steinhardt numai pentru el, invitând în preajma lui prieteni dragi, devotaţi şi de încredere. Adrian Popescu este convins că numele lui Steinhardt a devenit un simbol pentru curajul politic, autenticitatea trăirii, viaţa ca jertfă creştină, adică iubire după exemplul Mântuitorului. La rândul lui, Aurel Podaru afirmă că întâlnirile cu Steinhardt i-au marcat profund destinul literar, iar Vasile Manea declară: „Avea o bucurie, o spontaneitate şi o vioiciune a gândului nemaiîntâlnit”. Alexandru Vlad a văzut în personalitatea părintelui una dintre cele mai inteligente persoane, iar Ştefan Iloaie spune că teologia mărturisitoare, promovată într-o perioadă de constrângeri este aspectul cel mai important al moştenirii. Nicolae Băciuţ declară despre scriitor că „E un model şi pentru partea noastră de pământ şi pentru cea de cer”.

O carte care conturează profilul complex al scriitorului, la care se mai adaugă pe lângă confesiunile amintite aici şi cele ale lui Vasile Manea, Virgil Ciomoş, Aurel Codoban, Vasile şi Doina Cormoş, Florian Razmoş, Maria cogălniceanu, Iosif Viehmann, George Ardeleanu, Florian Roatiş, Macarie Motogna. O carte bine venită în biblioteca celor care doresc să-l cunoască pe marele scriitor şi călugăr Steinhardt, prin ochii celor care i-au fost apropiaţi.