Digul

De când cu exercițiul acesta impus de/la singurătate, pe care l-am efectuat de atâtea ori, și liber ales, în care mă simt în elementul meu, nefiind socialmente zgomotos, înghesuit, târziu și excesiv, ci mai degrabă un element ce știe să meargă în vârful ideilor, ce judecă și critică, ce nu e de acord cu multe, dar n-are ce face și acționează constrâns de norme, de reguli ereditare, ale bunului simț, ale bunului gust, ale bunului plac, uneori..., am început să muncesc la un dig. Un dig la care adaug zi de zi, de-atâtea zile, saci grei de nisip, în care înghesui cărți, lecturi, rânduri citite, scrise, reviste, articole, jurnale, poezii... E digul de literatură. Literatura ce mă ține, mă salvează de apele răului, de valuri de scenarii sumbre, de vești, de diagnostice, de situații, de raportări, toate ducând la ... moarte. E o perioadă când se moare mult. Și se aude de morți multe. Un sunet greu, de clopote în dungă. Și digul meu sper să reziste și să oprească. Nu știu ce, dar să oprească... Situația este asemănătoare, dar un pic inversată, cu una pe care am citit-o mai demult într-o carte ( cred că se numea ”Ziarul”, de Nino Palumbo, în colecția Globus, a Editurii Univers ) și acolo personajul se vede înconjurat de ziare multe, într-o odaie mică, și până la urmă ziarele îi iau spațiul, viața și sub presiunea lor, la propriu și la figurat, acesta se stinge... Acum, e nevoie de păstrarea distanței și, pe baza acestei dimensiuni existențiale, a distanțării, digul meu de literatură nu va lăsa pe nimeni și nimic să se apropie de mine. Mi-l construiesc cu propria muncă, lucrez la el zilnic... Cine spune că nu lucrez de-acasă? La cât am avea de citit, cred că fiecare am avea dreptul la câte un dig de literatură, care să ne apere camerele, grădinile. Zbaterea actuală, și actual înseamnă de mai bine de o lună, de când parcă ne legănăm pe ape din ce în ce mai tulburi, ne scapă printre sensuri, ca printre degete, și vine de peste tot, de pe cer, de pe pământ, din zbor, din străzi, din frunze, din tristețea acestei primăveri ocolite, din apa retrasă, dar ajunsă aproape de dig, crescând încet, scăzând apoi, din noi, mai ales din noi, un noi lăsat în bătaia vântului, vânt de știri de peste tot... E timpul, e momentul să apară opere, mari opere, capodopere! Generația cărților cu scriitori care au stat în casă. O temă comună, ca cea a izolării, ca cea a amenințării... Aceeași preocupare nu ne dă pace. O vom trata din multe perspective. Fiecare pe cont propriu. Făcând un dig de saci cu literatură. În vreme de pandemie. A fost în vremea holerei... Marquez... Dragostea? Ce-a mai rămas din ea? Cu câtă dragoste ne vom mai întoarce? Fără să ne temem, că oricând, deodată, firul se poate întrerupe... Jungla ce va veni peste noi. Legile ei sunt și ale noastre. Banul fără leac. Vorbele goale și oameni – marionete. Ce frumoși sunt oamenii- fântână!... Cu condiția să nu fie fântână părăsită... Zbatere și dig... Zbatere continuă, zi și noapte, ca-ntr-un pahar agitat, cu ness, cu suc de portocale.
Un dig de literatură. Ca să țină, nisipul trebuie să fie greu, cu apă... Și literatura va crește, ca o buruiană de leac... Și va ține, cu rădăcinile ei, cerul din pământ...