Două, scurte, convorbiri telefonice. Cu o „necunoscută”

Aurel Podaru

Un apel pe mobilul meu. Vodafone. De pe un telefon fix. Cu prefixul judeţului Alba. La ora 10 şi jumătate, aproximativ. Prima întrebare (direct, fără nici o introducere): Sunteţi domnul Aurel Podaru? Da, doamnă. Sărut mâna! Bună ziua. Eu sunt… Dar nu reuşesc să „prind” următoarele cuvinte. Interlocutoarea mea ori vorbeşte prea încet (prea încet pentru urechile mele!), ori cuvintele sale dau pe lângă receptor. O rog să vorbească un pic mai tare şi mai rar. Îmi spune că a citit „Gara Beclean pe Someş”. Cartea dumneavoastră, zice. Mi-a plăcut foarte mult… Dar cine v-a dat-o?, întreb, din pură curiozitate. Domnul Cotuţiu, zice, mi-a împrumutat-o numai şi de-aia vă sun acum, să vă spun că mi-a plăcut foarte mult şi aş îndrăzni, dacă nu vă supăraţi, să vă rog… poate mai aveţi vreun exemplar disponibil… Mă umflu în pene de ceea ce aud, dar nu-i promit nimic deocamdată, i-o şi spun, ca să nu-şi facă iluzii. Cartea a apărut de câţiva ani, nu ştiu dacă ar mai fi vreun exemplar disponibil. Trebuie să caut, doamnă, să văd… Vă mai pot suna peste două zile?, întreabă. N-aş vrea să vă mai reţin acum. Desigur, doamnă. Sunaţi-mă peste două zile. Până atunci, sper să rezolv problema. Ori, ori!
Dar nu e cazul să mai aştepte încă două zile. Aflu cartea şi o sun eu numaidecât. Sunteţi norocoasă, doamnă, îi spun. Am găsit un exemplar, pe care vi-l ofer cu tot dragul. Nici nu vă închipuiţi ce bucuroasă sunt, domnu’ Podaru! Vă mulţumesc foarte mult. Sper să fac cât de curând un drum la Bistriţa şi-atunci rezolvăm, vedem noi cum, şi cu cartea. Doamne, ce noroc… Dar dumneavoastră unde locuiţi?, o întreb şi-mi spune că în Alba Iulia..V-o trimit prin poştă, îi zic. Îmi daţi adresa şi v-o trimit, nu-i nici o problemă. Mi-o trimiteţi dumneavoastră prin poştă? Vai, domnu’ Podaru!... Bineînţeles că v-o trimit, v-am spus că nu e nici o problemă, dar vă rog să-mi spuneţi dacă sunteţi chiar din Alba Iulia. Locuiesc aici de câţiva ani, zice, dar de loc sunt din Leşu. Sar în sus, ca un exaltat. Chiar din Leşu, doamnă? Chiar din Leşu, zice, dar de ce vă miraţi? Nu mă mir, îi zic, dar mă bucur tare mult pentru că, în cazul acesta, sunteţi din acelaşi sat cu scriitoarea Veronica Oşorheian. Un minut de tăcere. Dar… domnu’ Podaru… o aud din nou, cu voce scăzută, dar totuşi o aud. Eu sunt… vă spuneam chiar la început că eu sunt… (Oare ce ar vrea să-mi spună dar ezită?, mă întreb în sinea mea şi aştept deznodământul). În sfârşit: Mă auziţi, domnu’ Podaru? Da, doamnă. Acum vă aud foarte bine! Mă bucur, zice. Eu sunt Veronica Oşorheian!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5