Drum lin spre Veșnicie brav ostaș Vasile Panțiru!

A mai căzut un copac vajnic din pădurea tainică, nevăzută, neștiută a cetății străbune numită România! A plecat la Ceruri încă un ostaș, vrednic din Armia Română, colonelul Vasile Panțîru chemat fiind la Domnul, pentru a i se încredința o nouă misiune de luptă, o misiune al cărei scop nu îl putem ști, însă în mod sigur o nouă misiune a păcii, o misiune de care omul acesta frumos, omul acesta devărat, omul acesta de care ne despărțim azi este demn, o misiune pe care Vasile Panțiru o va îndeplini în mod sigur acolo sus, printre îngeri, în folosul nostru, a celor rămași încă o clipă în această lume, în această oștire iubitoare de Dumnezeu. Chemat la Domnul dintr-o dată, am zice noi oamenii, Vasile a plecat demn, fără să se gândească o clipă că va pleca dintre cei dragi pe acest pământ. Nu știm de ce și de unde, ca din seninul unui cer albastru la care, ca om, privești doar cu bucurie, a apărut mica suferință care a devenit uragan nimicitor pe neașteptate! Nu știm dacă doctorii l-au tratat cu superficialitate ori chiar cu o nepricepere condamnabilă! Știm doar că Vasile se află de azi printre îngeri, acolo unde oamenii buni la suflet, oamenii care au trăit pentru a se jertfi ajung mai devreme sau mai târziu! Colonelul Vasile Panțiru s-a născut în cea mai de vest comună a judeșțului Iași, comuna Tătăruși și cea mai mare parte a vieții lui de miitar a servit Patria la Bistrița, în serviciul tehnic al Brigăzii 1 Vânători de Munte, serviciu pe catre l-a și condus ani buni și rodnici în calitate de locțiitor tehnic al comandantului brigăzii! L-am cunoscut în comandamentul brigăzii și ne-am apropiat sufletește pe timpul interminabilelor aplicații pe care brigada le-a desfășurat pe crestele Carpatine, de la Țebea lui Avram Iancu, la Vârful Farcău cel mai semeț munte din Țara lui Bogdan Întemeietorul, pe semețele piscuri ale Inăului și Inăuțului, printre văile și înălțimile majestuoase ale Suhardului ori pe piscul Călimanilor, până hăt departe, colo jos spre Brașov, ba chiar și pe inergalabilele…visuri și abisuri ale Făgărașilor! Am parcurs împreună cursul de trei luni în care, oameni maturi find, am învățat la Predeal abc-ul celei mai frumoase arme din Armata Română – arma vânătorilor de munte! Mereu și mereu Vasile a fost un om demn, un om dedicat meseriei, un camarad, un tovarăș de nădejde în orice misiune l-ai fi însoțit! Cea mai însemnată calitate a militarului Vasile Panțiru a fost onoarea, respectul cu orice preț a cuvântului dat și o anume demnitate în rostire și în atitudine care impunea tuturor respect! Însă un respect necondiționat care te îndemna la o prietenie reconfortantă, roditoare, o prietenie așa ca o armură pe care ți-o dorești să o porți ca militar, ca luptător! Am străbătut alături de Vasile mulți ani …cărările vieții, vorba mamei mele! Niciodată însă nu m-am simțit singur alături de el, de brațul lui, de vorba lui bine cumpănită, de ajutorul lui, de camaraderia lui exemplară!
Brigada 1 Vânători de Munte ‘’General GRIGORE BĂLAN’’ a fost pentru Vasile locul în care s-a realizat ca om și în mod egal locul pe care l-a sfințit zidind temeinic sentimentul Datoriei în cugetele numeroșilor lui subordonați și/sau doar camarazi de arme. Această Mare Unitate de Vânători de Munte desființată (cu mânie …proletară )după anii 2000, a fost pentru Vasile și pentru vânătorii ei de munte o școală a vieții, o Universitate a Datoriei, un loc și o mică Patrie a celor care aveau mereu în inimi Patria cea Mare numită România!
Plecarea lui din această Lume este asemenea deselor sale plecări de lângă familie în lungile aplicații montane, numai că de această dată Vasile nu va mai coborî, după zile și săptămâni, de pe piscurile carpatine, nu va mai reveni acasă, la acasa lui, la familia lui frumoasă, ci va rămâne veșnic de strajă la fruntariile Patriei Cerești, acolo printre îngerii Domnului care, sunt sigur, vor mijloci pentru el la trecerea Styxului spre Rai, acolo unde sufletul lui, eu sunt încredințat, este așteptat și va fi primit cu respect! Putem plânge de durere, putem să ne cernim sufletele sfâșiate de tristețe însă eu cred că, trecând peste aceste clipe grele, trebuie să-i mulțumim lui Vasile, noi toți cei care l-am cunoscut, pentru lumina pe care ne-a lăsat-o în suflete, în întreaga noastră ființă! Așa, poate că Bunul Dumnezeu se va îndura, dacă va mai fi nevoie, să îi primească sufletul de-a Dreapta Sa, alături de cei dragi Lui, alături de sufletele părinților lui, de sufletele tuturor celor care în această viață i-au fost asemenea prin lumina pe care au lăsat-o pe pâmânt!
Drum lin spre Ceruri camarade, prietene, omule bun! Vei dăinui veșnic în in inimile noastre!
Col. rt. Florentin Archiudean