„Drumul” Vioricăi D. Cătuneanu

Originară dintr-un sat numit de jurnalişti, după cum bine aprecia legendarul profesor din Maieru, Sever Ursa, „poiana de deasupra lumii” sau „poiana centenarilor”, respectiv Poiana Cătunenilor, Viorica D. Cătuneanu debutează cu volumul de versuri „Drum cosit” (apărut la Editura „Remus” Cluj-Napoca, 2009). În cuvântul de întâmpinare, semnat de acelaşi Sever Ursa, cu care poeta se înrudeşte, ni se face o prezentare bibliografică a autoarei, urmată de un demers analitic al câtorva poeme reprezentative incluse în volum. Cunoscând-o îndeaproape, din copilărie şi până la anii maturităţii, prefaţatorul, după o scurtă prezentare a anilor de şcoală ai poetei (Şcoala Generală din Ilva Mare, Liceul „Coşbuc” din Năsăud şi Institutul de Ştiinţele Naturii din Cluj, precum şi localităţile unde a profesat ca învăţătoare şi profesoară), ne oferă, cu mijloace de veritabil scriitor, portretul moral al poetei pe care-l reproducem în întregime: „Tip introvertit, cu înclinaţii spre însingurare şi contemplare misterioasă uneori şi mai puţin comunicativă, citeşte mult printre „trebile” gospodăriei, pe care şi-o conduce singură, e mereu la curent cu viaţa literară, mai ales cu evoluţia poeziei. Exigentă cu sine, modestă, abia după o selecţie severă, înmănunchează aici un număr de 71 de poeme dintre multe altele, rămase la sertar”.

Fiica Rodovicăi şi a lui Dănilă Cătuna, fierar-lăcătuş, care a trăit 93 de ani (de fapt, tot neamul Cătunenilor a fost longeviv, unul dintre ei, Traian, ajungând la 102 ani), Viorica este şi o talentată instrumentistă, interpretând cântece populare şi unele din propriul ei repertoriu compoziţional, la fluier şi la muzicuţă, „fapt mai puţin obişnuit pentru o femeie”. „Fondul muzical al filmului documentar „Învingătorii”, după cum notează prefaţatorul, s-a făcut pe muzica ei”. Mai are şi „alte îndeletniciri bărbăteşti, cum ar fi cositul”, de unde şi titlul acestui volum.

Retrasă în ultimul timp în satul ei natal, Valea Cătunenilor, „lângă bătrânii ei părinţi, continuă să înveţe copiii Cătunenilor până la pensionare şi chiar după”.

Poemele din acest volum sunt, desigur, rodul unei excesive trude creatoare, demonstrată prin imagistica evocării cu mijloacele unor meritorii opţiuni stilistice, a peisajului montan, a izvoarelor cristaline din lumea copilăriei, a luminii reflectate generos de Piscul Păltinesei, la poalele căruia a descoperit lumea, o lume de vis, o lume de basm în care sacralul îşi face la modul panteistic prezenţa. „Numai atunci,/ În ochi avem miresme,/ Pământul poartă/ Nume de duminică/ Şi Dumnezeu/ se roagă lui Dumnezeu”. De la început, poeta îşi destăinuie alegoric arta: „Când scriu un poem/ Stelele mi se aşază pe frunte/ Cuvintele se înghesuie în palmă,/ Iar degetele luminează hârtie”.

Aşa cum observă şi Sever Ursa în „Cuvântul de întâmpinare”, poeta dezvoltă în volum un variat registru liric, deşi tonalitatea pare monocordă. Meditaţii convertite în pastel sau pasteluri convertite în reflecţii intime de o seducătoare muzicalitate întâlnim în poemele: „Vânzătorul de timp”, „Moartea anotimpului”, „Pescuitorul de perle”, „Baladă”, „Speranţă” ş.a. Trecerea în neant are la bază repere preluate din natura mamă, frumoasă, generoasă şi veşnică: „Odată, bunicul a luat/ Pe un umăr, dimineaţa/ Iar pe celălalt, o coasă…/ Şi aşa a plecat ca să taie/ Vara până la rădăcină/ Şi s-o adune pe rând,/ În căpiţe./ Din nebăgare de seamă,/ Şi-a cosit drumul/ Şi n-a mai avut pe unde/ Să se întoarcă acasă”. Anotimpurile, primăvara, vara, dar mai ales toamna, găsesc în poezie Vioricăi Cătuneanu, vibrări originale, în care gândirea poetică atinge remarcabile profunzimi imaginative, cu sublimări lirice care trădează un îndelungat şi laborios exerciţiu şi o reală stăpânire a mijloacelor: „Zorii suflă-n lampa lunii/ Doru-i aripă de vânt./ Un copac în dreptul toamnei/ Se dezbracă rând pe rând/ Verdele rămas în frunză/ Despre vara-i un cuvânt”. Iubirea e prezentă discret, cu o anume doză nostalgică, simţindu-se subcutanat, un anume regret al neîmplinirii: „… Şi din cornul stâng al lunii,/ Cafeaua rece a iubirii,/ O torn în ceaşca înserării/ Prelinsă-n buza ne-mplinirii”. În altă parte erosul declanşează un zbucium dramatic, tensiunea şi intensitatea dorinţei ajungând la cota maxime, până la rangul unei veritabile hiperbolizări: „Aş vrea să mă-mbăt/ De păsări şi freamăt/ Şi-apoi,/ Să-mi rup pe rând veşmintele,/ Iar în rariştea pieptului,/ Toate căprioarele/ Să se adune şi să bea/ Din fântâna iubirii/ Săpată până la sânge…”. Nu lipsesc reperele călăuzitoare: Eminescu, Labiş şi cele care au marcat identitatea noastră naţională: Ana lui Manole şi Ion al Glanetaşului. Unele imagini metaforice sau alegorice dobândesc virtuţi aforistice: „Bunicul a pus amintirilor/ Tâmple de cenuşă”; „Singura călăuză/ E durerea/ Din inima mea”; „Din fântâna sufletului meu/ Beau zi şi beau noapte”; „Pădurea a îngenuncheat ameţită de asfinţit”; „Zarea s-a culcat pe braţele amurgului” ş.a. Elementele pe care Sever Ursa le-a citit în „bobul de rouă” ale acestei poetici răsărite dintr-un colţ binecuvântat pe pământ românesc: „înţelepciune, iubire, dorinţe, păduri, frunze, portrete, balade, anotimpuri, iubire de mamă şi de ţară, munţi, frânturi de pastel, fântâni, ploi şi ninsori, albăstrimea cerului” alcătuiesc „Un univers întreg de lumină” concentrat abisal şi anabasic atât la nivelul întregului volum, cât şi în structura unor poeme reprezentative dintre care, am notat aici: „Marea mea iubire, frunzele…” Frunza însumează o lume întreagă de simboluri, între care iubirea, lumina şi viaţa, dar şi moartea, punctul maxim al construcţiei alegorice fiind atins în finalul poemului: „Ce bine e să fii locuit/ De un desiş de frunze./ De un anotimp/ N-am mai închis ochii/ Şi din depărtare mă viscoleşte somnul/ Aş vrea să dorm numai puţin/ Dar ştiu că între timp/ Cineva mă va desfrunzi barbar/ Şi voi rămâne iar/ Atât de singură”. Desigur, tristeţea solitudinii e un soi de lait motiv al cărţii, dar care nu duce în niciun caz la disperare sau deznădejde ci e resimţită ca un dat al sorţii, poate firesc compensatoriu pentru harul înzestrării divine. „Ninge cu aripi de îngeri/ Peste ţara cea de sus/ Peste gândul meu albastru/ Ninge fruntea lui Iisus”. Stilistic, între altele, poeta operează cu simbolistica unor frecvente cuvinte: „albastru”, „deşert”, „rarişte”, „fântână” ş.a., ce alcătuiesc fundaţia acestui interesant demers liric. Încheiem cu un poem emblematic reprodus şi pe antecoperta cărţii, o meditaţie filozofică asupra celor trei etape ale vieţii, finalizată cu sugestia perceperii ideii palingenezei: „pe atunci, când nu eram,/ Înspre lume amurgeam…/ Şi acum fiindcă sunt,/ Am o casă grea de lut./ Iarăşi când n-oi mai fi,/ Mă voi lumina de zi”.