Buchetul de cuvinte

,,Pe atunci când nu eram

Înspre lume amurgeam...

Şi acuma fiindcă sunt,

Am o casă grea de lut.”

( Viorica D. Cătuneanu )

Poezia profesoarei Viorica D. Cătuneanu, volumul ,,Drum cosit” ( Editura ,,Remus”, Cluj-Napoca, 2009 ), seamănă cu un buchet multicolor de flori de câmp, pe care le culegi în pas de copil, cu selecţie de adolescent şi cu gândul păstrării lor până la vara viitoarte, al maturului. Mănunchiul floral, struţul, nu poate fi pus decât în camera dinainte, de parade, cum se zicea la Parva, el trebuie aşezat cu grijă, păstrat cu veneraţie, cercetat din când în când , ca să-ţi aducă aminte de iarba verde aşteptând coasa ca pe un logodnic, de vântul călduţ al verii, de o stângere de mână, de o lacrimă căzând sub icoana care are într-un colţ două, trei fotografii în care mama, tata, bunicii privesc cu drag la tine.

Viorica D. Cătuneanu ,,trăieşte cum scrie şi scrie aşa cum trăieşte. Şi cum gândeşte”, afirmă profesorul Sever Ursa, prefaţatorul volumului semnalat mai sus. Poeta încearcă să-şi autodefinească un statut liri, el fiind un ,,răsunet” al unei copilării vrăjită ,,de minunăţiile naturii” şi al unui ,,drum de cuvinte”, devenit destin asumat : ,,Nu sunt decât clopotul/ Prin care pământul răsună în cer.../ Nu sunt decât drumul/ Ce leagă-ntre ele anotimpurile/ Şi viaţa de moarte” ( ,,Portret”).

Universul în care vieţuieşte poeta, mirificul loc Poiana Cătunenilor, generează o exuberantă trăire în comuniune cu natura: ,,Pădurea mea,/ La umbra anotimpurilor tale/ Aş vrea să mă-mbăt/ De păsări şi freamăt” ( ,,Fântâna iubirii”).

Nu întâmplător în multe poezii apar ,,frânturi de pastel” (Sever Ursa ). Descrierea naturii personificate melancolizează textul liric : ,,S-au copt toamnele. Şi viile plâng / Pe altarul transformat în teasc, / Vântul îşi scutură cântecul galben pe umeri” ( ,,Pastel” ). Natura din poeziile Vioricăi D. Cătuneanu apare uneori încărcată de senzualitate : ,,Sânul rotund al lunii / Îşi trece dragostea plină / Prin norii încâlciţi” ( ,,Dor nomad” ) ; ,,Pădurii i-au crăpat sânii de cântecul cucului” ( ,,Primăvara” ).

Sub masca simplităţii se adună tonurile grave . Un joc de-a v-aţi ascunselea arghezian este adaptat cadrului rural în poezia ,,Drum cosit”. Bunicul plecat la coasă şi-a cosit şi drumul de reîntoarcere spre casa de lemn moartă ,,La un capăt / De uitare...” ( ,,Moartea casei de lemn” ).

Printr-o întorsătură de condei nichitstănescian poeta stârneşte profunzimile grele ale destinului uman : ,,Pe atunci când nu eram ,/ Înspre lume amurgeam... / Şi acuma fiincă sunt, / Am o casă grea de lut. / Iarăşi când nu voi mai fi, / Mă voi lumina de zi.” ( ,,Filozofică” ).

Timpul nu poate fi oprit la vamă ( ,,Vânzătorul de timp” ), moara macină şi viaţa sătenilor ( ,,Moara din răscruce” ). Asociată timpului ireversibil, iubirea constituie tema principală a mai multor poeme. Dacă uneori ,,Eros se furişează şugubăţ” ( Sever Ursa ) printre cupluri, dorinţele îndrăgostiţilor sunt categorice : ,,În privirea ta rorundă / Cu adieri de vară, / Înnoptez tăcută / În fiecare seară. / Şi dacă buzele-ţi sunt / Cerul şi pământul, / Între ele-aş vrea să mi se sape / Vertical mormântul”. ( ,,Mormânt vertical” ).

În preajma celor dragi ( ,,Mama”, ,,Bătrânii” ), în satul truditorilor pământului : ,,Împovărat de muncă, satul se întoarce / Pe-acelaşi drum ce scârţie trudit” (,,Satul” ), pe plaiurile lui ,,Ion” învins de pământ ( ,,Ion al pămâtului” ), poeta asemeni Anei Blandiana ( poezia ,,Părinţii” ) îşi imaginează schimbul de ştafetă al generaţiilor : ,,Frumoşi sunt bătrânii ce duc / Dinspre viaţă pământ, / Chipul lor alb se întoarce / Spre nepoţi, luminând” ( ,,Pământ de viaţă” ).

Poetul preferat al Vioricăi D. Cătuneanu este Nicolae Labiş căruia îi dedică câteva poeme. Poeziile sale patriotice nu depăşesc clişeele cunoscute ale perioadei de dinainte de 1990. Fericită în paradisul ei mioritic, poeta culege deseori ,,buchete de tristeţe” ( ,,De profundis” ), îşi croieşte ,,veşminte/ pentru singurătate” ( ,,Într-o rarişte de brad” ), fiindcă ea mai trăieşte şi într-o altă lume, cea a poeziei : ,,Când scriu un poem / Stelele mi se aşează pe frunte / Cuvintele se înghesuiesc în palmă ,/ Iar degetele luminează hârtia” ( ,,Geneza” ).