Dumnezeiasca umbră

Crescând ca poet în atmosfera Bistriţei literare, Ştefan Veşcari debutează destul de târziu, prin anul 2008, cu volumul „Dezbrăcat de umbră”. A aşteptat ca toţi colegii de cenaclu să-şi arate „puterile” şi abia apoi a venit şi el cu cartea. Şi cum era firesc, a apărut şi cartea cu numărul doi, „Umbra nisipului”, editată la Didactica Nova, cu o prefaţă de Nicolae Băciuţ. Un şirag de meditaţii lirice, de divine cuvinte, de bucurii ale vieţii trăite întru literatură.

O poezie a creaţiei: „ dumnezeiasca umbră/ văzută şi nevăzută/ a soarelui alunecând/ în iarba de mult cosită”. Iubirea capătă strălucire, indiferent de anotimp, poetul având puterea de a potenţa sentimentele: „ în fulgerele iernii/ iubirea e mai albă/ îngenunchiată, / peste mine/ binecuvântarea sărutului tău”. Cu aripi de cenuşă poezia îşi înalţă trăirea spre cerul iubirii. „ În lanul de maci/ grâul coborât în vise visează”, iar glasul tăcerilor binecuvintează statuia fecioarei. Poezia lui Veşcari e însuşi albul misterul alb venit din era florilor. O vreme atemporală în care timpul îşi schimbă coordonatele: „ ninsori de vară/ fulgi fierbinţi”Pentru eternitate poetul bea din cupa cu rugăciuni, aşteptând în satul alb un tren care să-l ducă spre femeia visată, spre a se împlini pe tărâmul în care soarele îi doarme în palămă, păsările nuntesc apocaliptic, iar drumul duce spre cuvânt.

„Îmi lipseşti ca un cântec/ obsedat de lung/ ce-l am mereu în minte”, spune Veşcari, despre Universul clădit pe metafore izvorâte din slove.