Editorial de Menuţ: Marea izolare interculturală

Comportamentul comunicaţional intercultural normat la nivelul comunităţii rurale din România s-a modificat de-a lungul timpului în funcţie de natura nonconflictuală a dialogului şi de disponibilităţile comunicaţionale ale diferitelor generaţii. Altfel comunicau strămoşii noştri, când singura posibilitate era dialogul verbal şi altfel dialoghează ţăranul din zilele noastre, când tehnica a păstruns şi în ultimul cătun. Mai putem vorbi despre insule în care ţăranul român îşi păstrează nealterată vorba concomitent cu lada de zestre în care regăsim portul şi toate ritualurile? Oricât de mult am vrea să credem că mai avem asemenea locuri nealterate de modernism, nu este aşa pentru că trăim vremuri în care informaţia păstrunde ca un fulger prin intermediul canalelor media, până la ultima casă din deal. Nu mai există gospodărie care să nu aibă măcar un radio cu baterii, accesibil, la preţuri modice, începând cu 10 lei. Astfel, nu mai putem vorbi de ciobanul izolat la stână, de primăvară până toamna, care nu avea cu cine dialoga decât cu el însuşi şi cu Dumnezeu. Toată această trăire interioară nu mai există ca altădată deoarece telefonul mobil este accesibil oricui şi în trei secunde cel „izolat” poate afla ce s-a întâmplat în sat.
Credinţele, valorile şi simbolurile sunt influenţate de tehnicile moderne, ştirbind din frumuseţea acestora în detrimentul bunăstării. Este clar că odată cu dispariţia uliţelor de pământ şi a apariţiei asfaltului, drumurile, deşi mai comode, sunt tot mai rare între vecini, dispărând solidaritatea de altădată (şezători, clacă), iar odată cu apariţia curentului electric s-a renunţat şi la poveştile spuse la lumina lămpii sau a jocului focului în vatra cuptorului.
Ţăranul nostru se transformă, devenind eurofermier, iar dialogurile capătă alt contur odată cu dispariţia gândirii tradiţionale. Constructorul societăţii moderne nu are în viziune păstrarea miturilor şi riturilor din vatra străbună, procesul de globalizare, bunăstarea societăţii europene ştirbind din frumuseţea unei lumi în care fiecare membru credea cu adevărat. Bunicii noştri nu au părăsit niciodată vatra satului, însă lumea lor a fost mult mai bogată şi mai curată, dialogurile dintre ei mult mai vii şi mai sincere, nu au avut nevoie să treacă Oceanul, să meargă în vacanţe exotice, au trăit în curtea lor şi au cultivat pământul sfânt cu credinţă în Dumnezeu şi cu mulţumirea pentru fiecare zi în care chipul le-a fost luminat de soare. Nu a fost nevoie de tehnică ultramodernă pentru a-şi duce existenţa, cu cât comunicarea este mai avansată, cu atât dispărând sinceritatea şi umanul.
Câţi dintre noi se mai uită azi spre cer şi intră într-un dialog al sufletului cu Cel de Sus, câţi dintre noi mai au răbdarea de a sta de vorbă cu cei care au nevoie de un cuvânt bun? Dispare perspectiva rituală asupra comunicării, construirea simbolică a unei realităţi, cultura şi civilizaţia se intercondiţionează, dar intercondiţionările nu pot fi transpuse prin legi simple de cauzalitate, de factură carteziană.
Să ne gândim doar la ultimii 30 de ani care au produs schimbări sociale şi culturale vizibile în România, mai ales la nivelul comunităţilor rurale, care a fost împinsă spre migraţie masivă în căutarea de locuri de muncă. Satele sunt îmbătrânite şi depopulate, închizându-se şcoli, dispărând învăţătorii satului şi, după cum declară preoţii, în curând, odată cu trecerea în veşnicie a bătrânilor, fiind nevoiţi să închidem inclusiv bisericile. Satul se va retrage în cimitire. Slăbit, acesta resimte efectele unei profunde crize structurale, plecarea în străinătate făcându-i pe cei care trebuiau să ducă mai departe tradiţiile să-şi uite inclusiv limba, iar copiii lor să nu mai aibă şansa de a creşte şi de a comunica cu bunicii. Adevărul este că satul românesc a găsit cea mai mare deschidere spre schimbare, transformându-se, odată cu înlocuirea arhitecturii tradiţionale, într-un fel de oraş. Dispar conceptele arhaice, limba se transformă, constatându-se că graiul a fost înlocuit de către cei reîntorşi acasă din străinătate într-un fel de română „pocită”. Este deranjant când cineva vine după un an petrecut peste hotare şi vorbeşte într-o română stâlcită, presărată cu „englezisme” prost pronunţate. Cum este posibil ca în scurt timp să nu-ţi mai cunoşti limba? Intelectualii nu fac acest lucru, având în diaspora oameni plecaţi de 30 de ani care vorbesc perfect româna. Singurii care vor să epateze sunt cei care nu se regăsesc nici în ţăranul adevărat, nici în intelectual, un fel de hibrid care nu-şi găseşte locul şi care vor să braveze. Aceştia nu cunosc nici cultura străbunilor, stabilită prin formele rituale şi continuu îmbogăţită prin împărtăşire, deschisă spre cuminecare, nu cunosc nici cultura occidentală, fiind undeva rătăciţi între graniţele acestora. Despre raporturile comunicaţionale care reglează viaţa comunităţii, despre rolurile pe care le au pattern-urile culturale asupra normelor de comportament comunicaţional scrie Adrian Lesenciuc în studiul „Comunicare interculturală în satul românesc”, apărut la Editura Academiei Române.
Etnografia comunicării constată cu tristeţe toate aceste lucruri, proiectul amplu al socio-lingvisticii studiind reţeaua de interacţiuni interetnice şi pattern-urile culturale. Dispar formele de comunicare din satul de altădată, unde limbajul gesturilor înlocuia de multe ori cuvintele, mesajul între emiţător şi receptor fiind puternic, fie el verbal sau nonverbal, toţi actorii comunicării interacţionând prin intermediul înţelesurilor. Să nu uităm, în cadrul comunicării interculturale, de vasta şi importanta creaţie populară, categoria fundamentală a literaturii, bogată în procedee estetice, nucleul din care s-a inspirat literatura română.
Legătura morală, printr-un set de norme cu natura, se regăseşte în comunicarea din vatra satului, unde se accentuează diferenţele folclorice şi de port, de la o zonă la alta, dar şi cele lingvistice. Încet, dispar limitele marginalului, ca aşezare spaţială, raportul cu vatra nemaifiind ca altădată, comunicarea extinzându-se, iar toleranţa lingvistică fiind mult mai îngăduită, veneticul nemaifiind privit ciudat, la fel ca altădată.