EDITORIAL: „Nu ştiu alţii cum sunt…”

„…dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”
Verbele lui Ion Creangă au uimitoarea putere să vibreze în adâncul fiinţei, precum celebrele cuvinte ale lui Horatius: „Hei, Postume, Postume, în aprigă goană se spulberă anii…”. Cu riscul de a fi etichetat desuet sau copleşit de nostalgie – nu ar fi chiar un păcat! – , nu pot să nu observ azi copiii care au nevoie de joc, de jucării, asaltaţi de cadourile mai ieftine sau mai scumpe, frumoase şi interesante, dar de care se plictisesc în câteva ore, nu pot să nu mă întreb din ce pricină se întâmplă asta, nu pot să nu fiu nedumerit că nu le mai „saltă şi acum inima de bucurie”, pentru că la urma urmei sunt tot copii, iar natura umană nu a suferit mutaţii esenţiale în ultimele secole.
Poate că nu este nevoie să-l compar pe copilul de azi – un univers minunat şi de descoperit! – cu cel din vremea lui Creangă. Poate că este suficient să-l compar cu acela de acum vreo şase decenii, când universul copilăriei era şi universul meu. Ar fi mai onest. Erau vremuri când jucăriile nu se prea cumpărau din prăvălie.
Abia lăsate săniuţele făcute din lemn de părinţi sau de fraţii mai mari, schiurile meşteşugite din vreo covată stricată şi prinse de încălţăminte cu sfoară de cânepă, primăvara se arăta cu nesfârşite promisiuni. În lunca râului creşteau răchitele şi sălciile, numai bune să faci din coaja lor fragedă, care se desprindea uşor dacă o băteai puţin cu prăselele cuţitaşului în formă de peşte – nu îl avea oricine, dar se mai împrumuta! – buciume şi fluiere. Din lemnul de soc se meşteşugeau pistoale cu gloanţe din câlţi de cânepă sau cu apă.
Erau pline grădinile şi livezile de copii care jucau cu mingea un soi de oină cu reguli ce erau uşor diferite de la sat la sat. Unele mingi erau făcute din cârpe bine strânse, ca să reziste, dar cele mai multe se făceau din părul rezultat după perierea vitelor. Acestea erau o adevărată artă, pentru că aveau şi elasticitate, iar părul nu se desprindea din ele.
Hoinărelile îndelungate însemnau şi amăgirea foamei cu o seamă de ierburi comestibile de prin poienile pădurilor sau cu „ciocăribi”, un fel de cartofi comestibili pe care-i găseau în malul râului şi erau nemaipomenit de gustoşi. Pe şuvoaiele de apă pornite primăvara se aşezau morişti din şindrilă care imitau roata morii. Morişti de vânt se făceau şi din florile de urzică moartă sau din cărăbuşii de mai.
Copilul ţinea mult la toate astea, pentru că erau creaţia lui, erau parte din universul ce şi-l construia singur, pentru că făceau parte din propria-i fiinţă, pentru că îl legau de natura generoasă şi îl umpleau de bucurie. Iată de ce nu le-ar fi abandonat niciodată şi pentru nimic în lume.
Şi copilul de azi?
Cred că e acelaşi precum cel de altădată, atâta doar că lumea în care trăieşte este cu totul şi cu totul alta…