Emoţia redescoperirii

Cu surprindere şi nerăbdare am citit şi iar am citit, ca pe o ”cărticică de seară”, placheta Doinei Popa ”Coarda curcubeului”, apărută la editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010.

Re-citirea (intenţionat scris aşa) se făcea stare de suflet: o ştiam din tinereţe pe autoare şi am regăsit-o acum într-o inspirată respiraţie poetică, un efluviu de ”audiţii” colorate, care uneşte depărtările printr-un ”joc secund şi pur”, cum sugerează finalul, şi el poetic, al succintei prefeţe semnate de scriitorul Cornel Cotuţiu.

Emoţia lirică şi sugestia sinestezică a micilor poeme le aşază sub genericul ”Non multa, sed multum”, cu reflecţii asupra legăturii sinelui cu lumea, încât poeta să descopere rostul existenţei prin iubire, înţeleasă ca recuperare şi restituire.

Acel ”multum” (preaplin sufletesc) se deschide cu o artă poetică în miniatură, în care dorinţa de dragoste uneşte visul şi versul: ”Aş vrea să zbor/ Dă-mi aripile tale!”

Descoperind fragilitatea fiinţei în furnicarul uman de pe continente diferite, descoperind riscurile distanţelor şi ale absenţei celuilalt, ”trestia gânditoare” vibrează la semnele îngrijorării şi ale inceritudinilor: ”ocheade ademenitoare” (”Din lumea florilor, for you”), zgomotul sacadat al roţilor de tren (”Alb/negru”), jocul tandru de ”împlinire înfiorată” a mâinilor (”Palmele”).

Acordul melodic între semne şi starea interioară avertizează ca un arpegiu wagnerian: ”Ce mult aş vrea să te ghicesc/ de-ai mărturisit cuiva iubirea/ sub pleoape grele, ochi sfredelitori,/ să te fereşti./Adâncimea iscodirii lor răsuceşte inima/ mai adânc decât o mare, un ocean. /Adâncul lor poate despărţi/ ce e în căuşul palmelor.”

Alteori, preaplinul apare ”polenizat” de inteligenţa ludică în aerul de purpură a luminii (”Bujor”) sau e ”pulverizat” în legănare de valuri şi amintiri (v. poeziile ”Lights and Shadows” şi ”Cântec”).

Cunoaşterea de sine se verifică prin contemplaţie şi prin sensibilitatea jocului. Poeta devine ”obiect” al contemplaţiei unui copil indian, care ghiceşte semnele neliniştii (v. poezia ”neputinţă”). Neliniştea urcă dintr-un subconştient superstiţios (oglinda spartă, probabil de acel timp neiertător, în cioburi de nefericire), dar înţelegerea cicatrizează durerea, ca în panseurile lui Pascal: ”Durerea/ e o lume întreagă/ pusă pe umeri firavi”.

Semne ale însănătoşirii sufleteşti se găsesc în natură (v. motivul poetic ”alma-mater” din ”Cântec de toamnă”) sau în chipurile celor dragi, trecuţi în lumea umbrelor (”Memoria”). În felul acesta, incertitudinile iubirii par mai uşor de suportat şi speranţa reapare: ”Pământul/ încă nu şi-a spus cuvântul” (”Fotografie”)

Graţie unei detaşări obţinute prin meditaţie poetică, eul liric găseşte resurse. Dragostea intuieşte misterul universal (v. poezia ”knoweldege/cunoaştere”) într-un prezent continuu (”to be”), iar esenţa cunoaşterii ei uneşte contrariile şi sublimează horaţian clipa (v. poeziile ”A dream/un vis” şi ”ritm”).

Perspectiva ludică, anunţată de titlu, are virtuţi magice, scoate din detalii esenţa-surpriză: din jocul cu frânturi de puzzle ies victorioşi prietenii virtuţii.

Chiar dacă neliniştile revin (tăcerile celuilalt,zgomotul roţilor, simţurile bachice, visurile umbrite), ele apar ca din cenuşă de Pasăre Phoenix. E o reînviere de culori de curcubeu şi coarda lui se află în mâinile autoarei, devenite aripi de pasăre Colibri.

În jocul transfigurării artistice, eul liric trece pragul: iubirea de la distanţă are ochii ”dilataţi tantric”, depărtările şi diferenţele de fus orar se împreunează în axa dorului sau în cerc, semn al permanenţei protectoare, în variantele de ochi şi de cuib. Inerţiile (anotimpul întârziat), efemerul (frunzele sângerânde) sunt asumate acum din perspectiva unei libertăţi interioare, aceea a conştiinţei poetice, iar condensarea aforistică a expresiei înscrie lirismul Doinei Popa în actualitate.

Viorica POP