ENIGMA

          Într-o dimineaţă frumoasă de septembrie, Ruţa-pisicuţa, Duţa-vrăbiuţa şi Luş-Lăbuş primiră hrana cu mult mai devreme decât altădată. Observaseră ei că Băiatul cel cuminte se pregăteşte de ceva deosebit şi că, ori de câte ori i se dădea prilejul, îşi probă ghiozdanul nou prin curte ca să-l poată vedea şi ei. Era atât de mândru şi de vesel, încât prietenii lui începură să intre la bănuieli. Ruţa-pisicuţa era neliniştită. Se gândea că băiatul cel cuminte se va muta în alt sat sau la oraş. Duţa-vrăbiuţa presupuse că el ar pleca la bunici. Iar Luş-Lăbuş crezu, nici mai mult, nici mai puţin, că băiatul cel cuminte îşi luă ghiozdanul cel nou ca să-şi pună în el peştii pe care îi va prinde din apa Gersei, ştiind că plasa pe care a avut-o i s-a rupt.

În dimineaţa aceea, prietenii Băieţelului cel cuminte îl zăriseră cu ghiozdanul pe spate şi îmbrăcat cu nişte haine deosebite, cum nu l-au mai văzut până atunci. Luş-Lăbuş aşteptă în zadar ca să-l cheme la pescuit. „Poate are alt prieten”, îşi zise el, retrăgându-se mâhnit în cuşca lui. Peste câteva clipe, Băiatul cel cuminte ieşi împreună cu mama lui. Prietenii lui ţinură imediat un sfat.

- Ceva se întâmplă, zise Luş-Lăbuş morocănos.

            - Dar dacă l-am supărat cu ceva? se întrebă Ruţa-pisicuţa.

            - Degeaba ne tot întrebăm şi ne chinuim, unii pe alţii, zise Duţa-vrăbiuţa. Eu am o propunere...

            - Care? întrebară ceilalţi în cor.

            - Ce-ar fi dacă m-aş lua pe urmele lui?

            - Altceva tot nu-i de făcut! zise gânditoare Ruţa-pisicuţa. Du-te şi adu-ne cât mai repede veşti!

            Vrăbiuţa îşi luă zborul. După câtva timp, îl recunoscu pe Băiatul cel cuminte în mijlocul unui grup de copii care se îndreptau spre şcoală. „Din primăvară n-am mai văzut atâţia copii în curtea şcolii”, îşi zise Duţa-vrăbiuţa. Dar dacă?...” Şi cu acest gând porni mai departe pe urmele Băiatului cel cuminte, până când acesta se pierdu înăuntru. Duţa-vrăbiuţa zbură neliniştită şi curioasă din geam în geam şi, într-un târziu, îl descoperi pe Băiatul cel cuminte într-o bancă plină de cărţi şi de flori. Băiatul cel cuminte luă o carte frumoasă şi o răsfoi. Era nespus de fericit! Duţa-vrăbiuţa ar fi vrut cu tot dinadinsul să vadă şi ea, dar îşi luă gândul. Îşi aminti de Ruţa-pisicuţa şi de Luş-Lăbuş. „Mă duc să le dau vestea cea mare!”, îşi zise ea, şi zbură cât o ţineau arupile spre casă.

            Ruţa-pisicuţa şi Luş-Lăbuş o aşteptau cu sufletul la gură.

            - Ei? o întâmpină Ruţa-pisicuţa.

            - Ce ai aflat? întrebă şi Luş-Lăbuş.

            Duţa-vrăbiuţa se aşeză lângă ei, apoi le spuse:

- Băiatul cel cuminte e şcolar!

            - Ce repede a trecut timpul! zise Ruţa-pisicuţa gânditoare.

            Duţa-vrăbiuţa le povesti cu lux de amănunte tot ce a văzut, apoi s-au dus cu toţii la locurile lor şi aşteptau... Când Băiatul cel cuminte intră pe poartă, nimeni nu se clinti de la locul său. Băiatul cel cuminte stătu o clipă nedumerit, apoi se duse la cuşca cea nouă a lui Luş-Lăbuş:

- Hei, prietene, am o veste mare pentru tine! zise băiatul fericit. Sunt şcolar! Sunt şcolar! strigă el sărind prin curte.

            Câinele ieşi din cuşcă voios şi începu să facă tumbe, de bucurie că n-a fost dat uitării aşa cum crezuse el. Într-o clipită li se alăturară şi Ruţa-pisicuţa şi Duţa-vrăbiuţa. Săreau şi se bucurau nespus de mult. Când osteniră, Băiatul cel cu-minte le arătă abecedarul. Ce frumosera! Au petrecut acolo mult timp. De atunci, în fiecare zi, prietenii Băiatului cel cuminte îl aşteptau cu nerăbdare să se întoarcă de la şcoală.

- Parcă e mai frumos de când Băiatul cel cuminte e şcolar! zise Luş-Lăbuş.

            - Ştim atâtea lucruri frumoase, se auzi şi Ruţa-pisicuţa...

                        Iar eu mă furişam ades

                        În umbra vechiului pridvor,

                        De unde, cu migală, creionam

                        Pentru voi, copii, faptele lor!