Episcopul Benedict Bistriţeanul, pentru prima dată pe Valea Ţibleşului. Ierarhul a fost la Dumbrăviţa pentru a fi alături de familia Maximinian în greaua încercare

Pentru prima dată, Preasfinţitul Părinte Benedict Bistriţeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului s-a aflat pe Valea Ţibleşului pentru a mângâia familia Maximinian. Apropiat de valorilor creştine, nelipsit de la slujbele de la biserică, VASILE MAXIMINIAN, soţ, tată, socru, bunic şi străbunic, o fiinţă blândă, iubitoare, model de hărnicie şi înţelepciune, care şi-a dăruit întreaga viaţă grijii pentru cei dragi, a fost condus pe ultimul drum.
Slujba Prohodului a fost oficiată de Preasfinţitul Părinte Benedict Bistriţeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, alături de diaconul Iustin Pop, protopopul Alexandru Vidican şi preoţii Vasile Beni şi Emanuel Vidican de la Biserica Coroana Bistriţa, preoţii Ioan Ţolca – Dej, Claudiu Herineanu – Iclod, Alexandru Gherghel – Căianu Mic, Maxim Morariu – ieromonah, Vasile Pugna – Petea şi părintele paroh Ciprian Văidăhăzan. Familia mulţumeşte tuturor preoţilor care au venit la aflarea veştii să se roage pentru aşezarea sufletului celui plecat în Împărăţia Cerurilor.
„Niciun moment nu este trăit cu mai multă intensitate decât moartea, decât plecarea în eternitate. Când se naşte un copil, suntem veseli, suntem disponibili şi ne bucurăm; când mergem la o cununie atmosfera este asemănătoare; oamenii sunt predispuşi la lucruri frumoase, serioase, însă când vine vorba despre moartea cuiva şi despre momentele care însoţesc această plecare în eternitate, atmosfera este una sobră. Nimeni nu-şi permite să ia lucrurile în răspăr, acest lucru dovedindu-ne că este printre cele mai importante momente din viaţa noastră. Scriitorul Lucian Blaga a şi numit acest moment „Marea Trecere”, o trecere spre eternitate. Ne încearcă durerea, pentru că cineva drag nouă pleacă şi viaţa nu va mai fi aceeaşi. Pleacă dintre noi şi lasă un gol, pentru că cineva foarte drag şi-a aflat un loc special în inima celor apropiaţi. În clipa în care pleacă, acel loc pare să fie sub semnul întrebării, mai există sau nu. Prezenţa fizică, cea care ne lipseşte în aceste momente, aduce cu sine suferinţă indiferent de vârsta la care pleacă cel pe care-l prohodim astăzi sau altădată. Cu atât mai mult durerea se înteţeşte când vine vorba de un părinte, pentru că părintele prin excelenţă este sinonim cu viaţa. Ceea ce se întâmplă acum este în contradicţie, avem de-a face cu moartea şi totuşi un părinte care dă viaţă, care dă naştere unor copii şi care face ca neamul să meargă mai departe. Sentimentul de melancolie care ne cuprinde şi de tristeţe este evident” a spus, în predică, episcopul Benedict Bistriţeanul.
Acesta a dat citire versurilor poeziei „Rugă pentru părinţi” a lui Adrian Păunescu.
„Când pleacă în eternitate un părinte şi la o vârstă venerabilă, cu un ochi priveşte spre zările eternităţii, cu un alt ochi priveşte la ceea ce rămâne în urmă şi asta este firesc. O viaţă trăită cu tihnă exprimă o anumită aşezare, înţelepciune, pace, dar şi o viziune care-l face să plece împăcat înspre eternitate. Toţi ar trebui să fim conştienţi că vine vremea în care să ne luăm rămas bun de la cei apropiaţi şi să ne ducem spre Dumnezeul nostru care ne-a creat. Este vremea odihnei pentru cel care pleacă în eternitate acum şi în slujba înmormântării este o cântare tare frumoasă care exprimă acest moment: „Acum m-am odihnit şi am aflat tihnă multă. Acum m-am odihnit”. Aceste momente sunt intense şi prin altă natură, pentru că aduc cu sine o capacitate de retrospectivă puternică. Pentru cei foarte apropiaţi – soţie, copii – sunt convins că în aceste zile de petrecanie, cum se spune în popor, momentele vieţii se succed cu o rapiditate deosebită. Toată viaţa pe care am trăit-o cu cel care pleacă în eternitate ne vine rapid, ca un film şi ne aducem aminte de toate momentele pe care credeam că le-am uitat. Este şi un moment de mulţumire în acelaşi timp pentru viaţa pe care Dumnezeu ne-a dat-o alături unii de alţii. Şi pentru ca plecarea în eternitate să exprime acea pace la care mă refeream, cred că putem să ne folosim de un cuvânt al Sfântului Apostol Pavel adresat lui Timotei în cea de-a doua Scrisoare. Sunt trei momente importante care se pot constitui într-un fel de sprijin pentru cel care pleacă în eternitate şi pentru noi ca pregătire, pentru că la un moment dat toţi vom pleca. Primul moment e o stare duhovnicească aşezată. Este foarte important să ne pregătim pentru acest moment. Trăim într-o societate în care ideea morţii este trimisă foarte departe, este legată (...) Pleacă şi oameni tineri, nu ajung la 80 de ani, aşa că momentul morţii nu este de amânat, ci de pregătit, nu trebuie să ne fie frică pentru asta, ci ca să preţuim fiecare moment, fiecare clipă pe care o trăim împreună cu ceilalţi. Dimineaţa ne trezim, ne naştem şi seara ne culcăm, murim. În fiecare zi facem acest exerciţiu al morţii. Viaţa noastzră nu este nici mâine, nici ieri, viaţa noastră este astăzi. Astăzi este cea mai frumoasă zi din viaţa noastră, pentru că Dumnezeu ne dă şansa să o petrecem unii cu alţii, să ne bucurăm unii de alţii. Noi tot amânăm bucuria noastră pe mâine, pe poimâine, peste nu ştiu câţi ani. Şansa pe care ne-o dă Dumnezeu este să ne bucurăm de viaţă astăzi, astăzi este timpul lui Dumnezeu. „De acum mă jertfesc, vremea despărţirii mele s-a apropiat”, o primesc, mă pregătesc pentru ea. La fiecare slujbă ne rugăm pentru „sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace”. Al doilea element este un trecut care ne aduce pace, mulţumire. E tare trist să ajungi la o anumită vârstă şi să-ţi dai seama că ai pierdut timpul, că ţi-a trecut viaţa printre degete, că nu ai înţeles ce înseamnă să fii trăit, să te fi bucurat de toate darurile pe care ţi le-a dat Dumnezeu. „Lupta cea bună m-am luptat, călătorii am săvârşit, credinţa am păzit”. E foarte important ca la o anumită vârstă, dar chiar de foarte devreme, seara când pui capul pe pernă să spui „Îţi mulţumesc, Doamne. Sunt foarte mulţumit pentru lucrurile pe care le-am realizat astăzi”. Cel de-al treilea element este aşteptarea bucuriei întâlnirii cu Dumnezeu. Este şi testul pentru noi, credem noi realmente în Înviere. Dacă astăzi Domnul mi-ar spune mie că peste câteva clipe vreau să te iau la mine, ce i-aş spune Dumnului? Aş fi capabil să-i zic „Da, Doamne, gata este inima mea”, cum zice psalmistul. Toţi mărturisim „Aştept învierea morţilor, credem noi în Înviere şi nu ca o realitate foarte îndepărtate, ci ca o realitate prezentă? Robul lui Dumnezeu Vasile pleacă de lângă noi, dar credem noi în învierea lui, că viaţa continuă dincolo de acest moment. Dacă putem răspunde cu toată inima „Da, Doamne”, atunci suntem credincioşi şi creştini ortodocşi, dacă nu, mai avem de lucrat. Credinţa în înviere este fundamentul credinţei noastre. „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră”. Hristos a înviat făcându-se începătură celor adormiţi. Ne întristăm dar nu ca ceilalţi care nu au nădejde. E firesc să ne întristăm când pleacă cineva drag, dar având nădejdea învierii. Noi nu am venit să sărbătorim moartea, am venit să celebrăm Viaţa, viaţa pe care ne-a promis-o Hristos în ascultare de cuvântul Său. Totul este bine când se termină cu învierea. Slăvit să fie Dumnezeu pentru că totul se termină cu Învierea. Am venit să-l conducem pe robul lui Dumnezeu Vasile înspre drumul eternităţii împreună cu Domnul Hristos. Am venit să ne rugăm pentru el. Am venit să aducem cuvânt de mângâiere familiei îndurerate şi greu încercate şi am venit să aducem cuvânt de îmbărbătare, de folos, dumneavoastră, tuturor celor care aţi venit să fiţi alături de familie în acest moment important. Îl rugăm pe Domnul Vieţii să-i facă parte de odihnă robului său Vasile în corturile sale, în sânul său, iar pe familia îndurerată să o întărească, să o mângâie şi să-i dea puterea de a merge mai departe cu amintirea şi prezenţa frumoasă a celui care a fost soţul, părintele şi ruda lor apropiată. Dumnezeu să-l ierte, Dumnezeu să-l odihnească” a declarat episcopul.
„ Învierea şi propovăduirea Vieţii sunt crezământul de bază al creştinismului. În astfel de momente, acest lucru ne dă încredere. La slujba înmormântării, având credinţa creştină, îl unim pe cel care a murit „adormitul întru Domnul”. Pentru creştini, momentul morţii nu înseamnă punct, nu este capătul existenţei, este o virgulă şi fraza vieţii se continuă în eternitate. Pentru creştini, moartea nu este o tragedie, este întâlnirea cu Cel pe care l-am căutat întreaga noastră viaţă. Numim acest moment „fericita întristare” pentru creştinul adevărat. Ne întristăm pentru că ne lipsim de prezenţa fizică a celui drag nouă, dar în acelaşi timp este un moment de bucurie. Dacă în viaţa noastră l-am căutat pe Hristos, îl vom găsi cu siguranţă” afirmă părintele paroh Ciprian Văidăhăzan.
Au urmat iertăciunile specifice zonei, cu scopul de a picura un strop de iertare pentru sufletul celui care pleacă. „Adormitul întru domnul Vasile Maximinian, născut la 19 februarie 1942, din părinţii Vasile şi Ana, se căsătoreşte în 1967 cu Păltinean Irina. Au avut peste 50 de ani de căsătorie, iar acest lucru ne arată că viaţa în pace şi în armonie este posibilă dacă este fundamentată pe Hristos. După căsătorie au plecat la Timişoara pentru a-şi face un trai mai bun şi a-şi ridica o casă, revenind în satul natal în anul 1994 ca să muncească pământul recâştigat după Revoluţie. Dumnezeu i-a binecuvântat cu trei copii care s-au realizat foarte bine, fiind mândria părinţilor: Ioan – poliţist, Ana – administrator de firmă şi Menuţ – directorul ziarului „Răsunetul”, poet şi publicist” a spus preotul.
Adormitul întru Domnul Vasile şi-a luat rămas bun de la soţia Irina, de la copiii Menuţ, Ioan şi soţia Lucreţia, Ana şi soţul Alexandru şi de la nepoţii Paul cu prietena Raluca, Darius cu prietena Andreea, Ionela cu soţul Teodor şi strănepoţii Ianis şi Tudor, spunând, prin glasul părintelui: „ Dacă vreţi să-mi păstraţi memoria vie, călcaţi pe calea credinţei şi-n felul acesta mă veţi cinsti şi pe mine şi vă veţi cinsti şi sufletele voastre”.
Au venit şi au săvârşit rugăciuni în aceste zile părintele Ioan Ţolca- Bistriţa, Marin Lărgean-Posmuş, maica stareţă Veronica de la Mănăstirea Dobric. Alături de familia îndoliată (soţia Irina, copiii Menuţ, Ana şi Alexandru, Ioan şi Lucreţia, nepoţi şi strănepoţi) au fost vicepreşedintele Consiliului Judeţean – Vasile Puica, primarii Sorin Hognogi (Spermezeu) şi Paul Ştir (Căianu Mic), colegii copiilor de la Poliţie, Jandarmerie, ziarul „Răsunetul”, Palatul Culturii, AS TV, Radio Someş, Emilia Bumb Ometiţă – Şef Serviciu Centrul Judeţean pentru Cultură, scriitorul Olimpiu Nuşfelean, artiştii Petre Petruse, Cornelia Ardelean Archiudean, Alexandru Pugna, Domnica Dologa, Mirela Petruş, Anuţa Motofelea, Sofia Boca, Mariana Harosa, Daniel Raţiu, Florina Bălan, Alina şi Genuca Ceuca, Cristina Retegan, Rozalia Iuga, Olimpia Deneş, creatorul popular Virginia Linul, coregraful Andrei Tarniţă, sătenii cu care o viaţă a convieţuit în bună înţelegere.
Ne-a impresionat ce a spus părintele paroh: „A fost apropiat de biserică şi de Rusalii a fost prezent, primul din sat, şi-n prima zi şi a doua zi. Vedeam la dumnealui un gest pe care l-am simţit cu o sinceritate adevărată, să sărute mâna preotului. Am văzut în gestul acesta o trăire profundă a credinţei, lucru care m-a impresionat”. Şi semnele credinţei nu au încetat să apară. Cu o seară înainte a fost o furtună mare. În Duminica Tuturor Sfinţilor, la Slujba Prohodului, deşi era cod de furtuni, pe cer a fost soarele, iar după ce tata Vasile a fost condus la locul de veci a apărut un curcubeu mare peste sat. Credem că e semnul ce l-a dat sufletul celui plecat în eternitate. Drum bun spre stele !