Semnal editorial

„Episcopul Iuliu – Sfântul Marii Uniri”

Apariţia, în preajma zilei de 1 Decembrie a acestui an, a cărţii „Episcopul Iuliu – Sfântul Marii Uniri” are, pentru autorul ei, semnificaţia unui corolar. La împlinirea a 70 de ani de viaţă, colegul nostru din Cluj-Napoca, gazetarul, scriitorul şi istoricul Valer Hossu se înscrie în istoriografia „ardeleană” cu cea de-a 5-a carte. Noua apariţie ilustrează şi ea ceea ce, cu pătrundere a sesizat, într-o recenzie la prima lui carte, omul de cultură şi cercetătorul dr. Ioan Chindriş: afirmarea recunoştinţei cu sursă istoriografică. E vorba de acea stare emoţională productivă, generatoare de creaţie, de opere dedicate devenirii şi împlinirii unor „fenomene româneşti”, în care strămoşii au fost implicaţi, după expresia vremurilor, „până la vărsarea sângelui”. Fie că e vorba de ctitorirea unor cetăţi, domenii, districte sau ţări – ca produse de voinţă a voievozilor Dragoşeşti, pe care autorul îi evocă în cărţile despre întemeierea Moldovei (Maramureş – pecete de ţară, Cluj-Napoca, 1998 şi Maramureşul şi Moldova. Interferenţe de statalitate, Cluj-Napoca, 2008); de întemeierea unor vetre de locuire românească (Răstoci – o istorie într-un sat, Cluj-Napoca, 1996); de ridicarea şi constituirea unei elite româneşti de descendenţă ostăşească (Nobilimea Chioarului, Baia Mare, 2003) sau de consolidarea şi apărarea unei „credinţa româneşti” într-o Biserică luptătoare unită cu Roma (scrierea comentată acum), vocaţia ofensivă a strămoşilor (cei de sânge şi cei în sens larg) a fost prezentată cu acribie ştiinţifică, patos nostalgic ardelenesc şi limpeziri de carte de învăţătură.

Monografia lui Valer Hossu, episcopul Iuliu – Sfântul Marii Uniri, prezintă, cu toate implicaţiile sociale, spirituale şi „naţionale”, devenirea intelectuală a unei familii româneşti din Transilvania – HOSSU DE MILAŞ, extensie a celei preoţeşti de la Mesteacăn, alcătuite pe trunchiul sacerdotal al unei alte descendenţe, numite întâmplător tot „Hossu”, O „devenire” prin Biserică şi fiica ei, şcoala – instituţii de drept divin care au reînnobilat ostenitorii spre înălţare prin învăţătură şi slujirea altarelor. Exponentul cel mai rezonant în istorie al familiei Hossu de Milaş a fost episcopul (şi cardinalul de mai târziu - primul Cardinal român) Iuliu Hossu. Acesta e definit, în cartea pe care o semnalăm, ca un Sfânt al Unirii Neamului, alături de ortodoxul Miron Cristea. Dacă sfinţii au în substanţa care-i defineşte, „Credinţa” şi „Jertfa”, atunci episcopul Iuliu a fost cel care, ilustrând plenar credinţa în „Unirea” religioasă de la 1700, şi-a asumat şi jertfa pentru consecinţele ei politice naţionale, într-unul din momentele astrale ale istoriei poporului român – 1 decembrie 1918.

Jurământul rostit într-o „întâlnire” cu Dumnezeu, după hirotonisirea ca preot: „Să se lipească limba mea de gâtlejul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, Sioane!” – înţelegând prin „Sion”, deopotrivă, Biserica şi Neamul – l-a reactualizat preotul Iuliu Hossu la consacrarea ca episcop de Gherla, angajându-se imediat în concretul realităţilor dramatice circumscrise Primului Război Mondial şi regimului asupritor în care trăia. Crezând în capacitatea regenerativă a neamului său, nu s-a lăsat marcat de veşnicele jelanii ale unei părţi defetiste a intelectualităţii, anume că românii sunt căzuţi iremediabil în letargie. Pe unde trecea, şi adeseori trecea pe jos, în vizitaţiile sale canonice, însoţit doar de un preot tânăr ca el, devenea o rază de lumină în întunericul suferinţelor de care românii erau copleşiţi. Aşa, episcopul Iuliu a devenit scânteia care a declanşat – după crezul său, la momentul potrivit prin voinţă dumnezeiască – lumina „Învierii” în poporul păstorit. A fost primul conducător al unei instituţii care a rupt încătuşerile vechilor legături. Printr-o circulară-manifest, emisă în ziua Sfântului Dimitrie 1918, s-a adresat preoţimii, luminătoarea şi animatoarea prin veac a „ideii naţionale” în sufletul credincioşilor, cerându-le: „… numai un gând trebuie să (vă) stăpânească, acela al „Învierii” (…). Căci „Învierea” este aceasta (…) când Marele Consiliu sau Sfat al Naţiunii Române – singurul reprezentant legal al Neamului nostru, va afla de bine (a chema poporul), pentru a-şi spune cuvântul hotărâtor. „Chemat la Alba Iulia, la 1 decembrie, poporul şi-a rostit dorinţa de libertate prin unirea cu România – act de voinţă naţională şi justiţie divină, după părerea episcopului Iuliu.

Când de pe podiumul instalat pe „Câmpul lui Horea”, episcopul Iuliu a vestit „Rezoluţiunea” (hotărârea) Marii Adunări Naţionale, şi a rostit „Acesta-i Ceasul Dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplăţii…”, norii de deasupra Albei Iulii s-au spart. Un fascicul de raze solare a cuprins într-un con de lumină toată cetatea dând adunării senzaţia, trăită cu o mare încărcătură mistică, coborârii peste ea a Sfântului Spirit. „Acesta-i ceasul bucuriei noastre – s-a extaziat atunci arhiereul – bucuria unui neam întreg, pentru suferinţele veacurilor, purtate de un neam cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în Dreptatea Lui… Suferinţele veacurilor se îmbracă în lumină, cum revarsă, în clipa aceasta, soarele asupra noastră lumina sa, cu binecuvântare”.

Hirotonisiţi prin harul coborât pe razele acelei binecuvântări dumnezeieşti, românii ardeleni au intrat în „Zodia Unirii” cu sufletele limpezi, dăruite muncii şi luptei pentru consolidarea ei. Arhiereul însuşi s-a consacrat, până la moartea sa martirică, promovării unui apostolat în serviciul noii patrii – România Mare. Toată viaţa a mărturisit, până şi în temniţa de la Sighet, unde au fost închişi toţi marii făuritori în viaţă ai Marii Uniri – cuvintele rostite ca o rugăciune ori de câte ori „ceasul” era greu:

- Fericit am vestit Hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească; fericiţi voi, cari aţi pecetluit pe veci Unirea cu Ţara-Mamă! (…) Voi sunteţi marea armată a sufletelor alese a neamului nostru. De-acum, o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi pe credinţa poporului său! Cântarea noastră de biruinţă să fie cântarea neamului pe calea largă şi grea a veacurilor. „Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate în veac şi cuvântul Tău, Adevărul!”, Dreptate şi adevăr la temelia României întregite! Mărire, întru cele de sus, lui Dumnezeu! Pe Pământ, pace!… Ziua „Învierii!” Să ne luminăm, popoare!… Trăiască România Mare, una şi în veci nedespărţită!… Amin!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5