Este lumea aceasta ”cea mai bună dintre câte au fost posibile”?

        Gotfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) a fost una din cele mai sclipitoare minți ale vremii sale. Savant matematician, logician, filosof, scriitor, a avut o influență atât de mare  în vremea sa, încât a fost considerat cel mai ilustru  logician  de la Aristotel încoace, iar în plan filosofic a format, alături de Spinoza și Decartes, o triadă de străluciți raționaliști.

             Coordonata fundamentală a vieții sale a considerat-o mereu a fi Liniștea, Pacea sufletului, eare îi permitea să se aplece asupra filosofiei, de unde și numitul ,,optimism existențial leibnezian”, al cărui centru îl constituie aserțiunea  că  ,,Lumea în care trăim este cea mai bună dintre lumile posibile”. In singura sa lucrare publicată în timpul vieții, ,,Teodiceea” (Vorbire despre Dumnezeu) prezintă armonia elementelor, perfecțiunea lor și trage concluzia că lumea în care viețuim este cea mai bună dintre câte au fost posibile a fi create și că, în esență, nu s-a putut altfel.

        Aserțiunea lui Leibniz a dat naștere la mari controverse în lungul și latul timpului, fără să-și fi epuizat nici astăzi răspunsurile, fiind și pentru noi și dv., iubiți cititori și cititoare, o provocare la adresa gândirii. Dintr-o listă mai lungă de respondenți, vom spicui câțiva mari cugetători care și-au exprimat pozițiile față de aserțiunea leibniziană,  explicit sau implicit.

        O primă poziționare a aparținut lui Voltaire (Fr. Marie Arouet -1694-1778), care a respins teza lui Leibniz, deși nu în mod direct. Prestigiul filosofului german a fost atât de mare în vremea sa, încât  Voltaire a hotărât să-și exprime poziția prin intermediul unei opere literare incitante atât literar, cât și filosofic: ,,Candide sau Optimistul”(1759).

         A negat  mult timp că el, Voltaire, ar fi autorul acestei opere. Eroul  principal, un optimist incurabil, trăiește într-un fel de bulă paradisiacă, neatins de griji și îndoctrinat de mentorul său, dascălul Pangloss, care l-a educat în ideea că în lumea aceasta toate-s bune și  strașnic de frumoase.

        Personajul nostru, inocent și fără experiențele răului, pornește  într-o lungă călătorie prin țări și continente, unde va fi martor la toate reelele ce răvășesc lumea și care îl îngrozesc, de la răutățile omenești cotidiene, la războaie și catastrofe naturale cum ar fi teribilul cutremur care a distrus  Lisabona la 1 noiembrie 1755 (!00.000 de morți), marcând decăderea definitivă a Imperiului portughez.

          Mereu și mereu ne dăm seama, alături de Candide, de existența relelor din lume și de absurdul tezei că lumea noastră ar fi cea mai bună dintre câte au fost posibile, adică exact contrariul leibnizian. Ceea ce  predomină în lume este răul, nu binele, în accepția voltairiană. Aserțiunea leibniziană este  ridiculizată  incisiv și la tot pasul.

                                                  x

        În disputa iscată de afirmațiile lui Leibniz, a intervenit și Novalis, celebrul ,,prinț al romantismului german” (din grupul de la Jena), pe numele său: Fredrich Leopold von Hardenberg – 1772-1801), el însuși un ,,optimist” în sensul în care se definea  și logicianul german (Leibniz), punând accentul pe armonia lumii ca dominantă, așa cum atestă corespondența sa cu Karl W Schlegel.  Viața și moartea capătă în interpretarea sa o aură romantică. Extincția, stingerea vieților este -chiar și ea ,,doar o romantică  noapte” ce le desparte.

                                                 x

        Și alți gânditori s-au poziționat, deși nu direct, ci într-o adiacență. Lord Byron(1788-1924), marele poet al britanicilor, cugetând la întocmirea atât de amestecată a lumii, în lucrarea sa ,,O viziune a Judecății”(The Vision of Judgement) pune o întrebare  cutremurătoare: ,,Oare nu suntem în iad?”

Superfluu să mai spunem că ea este în opoziție absolută cu gândirea lui Leibniz sau Novalis.

                                         x

        Ar fi fost greu de conceput ca un gânditor de talia lui Mihai Eminescu să nu fi exprimat și el o atitudine în această dispută ideatică. Din fericire, poetul român s-a dovedit a fi nu doar o voce lirică unică, ci și un gânditor-afirmă criticul literar Alex Ștefănescu.

         În general, concepțiile eminesciene privitoare la lume și viață sunt cele romantice și sceptice, idealizând iremediabil trecutul și respingând prezentul, care este văzut în laturile sale rebarbative. ,,Scrisorile”, ,,Memento mori”, ,,”Rugăciunea unui dac”, ,,,Glosă”,,, Dumnezeu și om” sau poemul ,,Mureșanu”, la care ne vom referi, ar putea fi considerate ca poziționări la sentența lui Leibniz, deși indirecte.

              Eminescu a fost un admirator sincer al poetului ardelean Andrei Mureșanu, căruia îi face un magnific portret în  Epigonii:

        ,,...Și bogat în sărăcia-i, ca un astru el apune,

        Preot deșteptării noastre,semnelor vremii profet.

        Voind să dezbată rolul unor personaje istorice, Eminescu va ajunge la concluzia că umanitatea se lasă condusă și îi adoră pe cei ce o tiranizează:

        ,,Omoară fericirea unui popor, i-alumgă

        A veacurilor pace și ești erou.

        Fii mândru, închipuit, dar cată

        Ca nimeni să atingă ființa îngâmfată...

        Poporul se-nchina-va chiar la a tale oase...

        Ferește-te de una: să te ferească cerul

        Ca-ntr-un moment de-uitare să le spui adevărul...

        Te-or huidui cu pietre, te-or răstigni pe cruce...”

           Nici în lumea naturală nu este pace, unde speciile se dușmănesc și se devoră. Iar în ,,Glosă”:

        ,,Nu spera când vezi mișeii

        La izbândă făcând punte;

        Te-or întrece nătărăii,

        De ai fi cu stea în frunte”,

        Concluzia la care ajungem pretutindeni, este că avem o lume tulburată, nicidecum ,,cea mai bună din lumile posibile”.

                                          x

               După această incursiune prin secole, să remarcăm pe unul din cei mai de seamă gânditori care s-au aplecat asupra condiției umane, GABRIEL LIICEANU (n.1942)

        Gândirea domniei sale s-a condensat într-un șir de remarcabile lucrări ce îl așează alături de marii gânditori europeni ai vremii noastre, privitor la condiția umană in corpore Aceasta, în pofida multor controverse. Dăm câteva titluri: ,,Despre minciună”(2006), ,,Despre ură”(2007), ,,Așteptând o nouă omenire”(2018), ,,Caiet de ricoșat gânduri”(2019), ,,Despre Destin”(în colaborare) etc.

        Cutezător și profund nemulțumit de starea actuală a omului și în general de întreaga umanitate, filosoful român așteaptă, dorește intens o nouă umanitate, un altfel de om și implicit, de omenire. Din păcate, fundamentele ateiste ale  conceptelor emise îl împiedică să creioneze un orizont în care o asemenea aspirație ar putea să se realizeze vreodată.    

                                            x

          Vă datorăm, desigur, exprimarea unei atitudini proprii. Poate și domniile voastre, cititorii,, aveți o părere și mi-ar face mare plăcere să vă  exprimați  pozițiile..

               Universul în care trăim, Lumea aceasta, nu au fost proiectate de Dumnezeu spre a fi perfecte, ideale, ci ca ceva trecător, perisabil, în TIMP.  Nu fiindcă Creatorul n-ar fi putut face una perfectă, dar a creat un Univers în care să fim încercați pentru o viitoare existență superioară, ca în basmele noastre. În acest sens a lăsat să putem alege între ceea ce este Bine și ceea ce este Rău. Avem astfel o lume nici integral bună și nici integral rea, ci cu acel dar, al LIBERTĂȚII de a putea face Binele sau Răul.

             Cauzele apariției Răului trec dincolo de lumea noastră, așa cum vedem și din Cartea lui Iov: Întregul Univers trebuie să constate ce este Răul și cine îl promovează, precum și consecințele lui subsecvente prin generații și generații.

        ,,Dar noi așteptăm ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea” -glăsuiește Apocalipsa. Aceasta este speranța noastră, a creștinilor și mai mult, certitudinea noastră.