Eterna poveste…

Doamna Ligia Dănilă nu este doar profesor de istorie; nu contează că a ajuns pensionară. Ea este cercetător științific, dovadă fiind recenta și impresionanta carte „Feminismul în România interbelică” (Editura Asociațiunii Astra, Sibiu, 2016).
Cu studii la Suceava și București, moldoveanca Ligia Dănilă s-a așezat pentru totdeauna la noi, în „occidentul județului”, stabilindu-și domiciliul la Beclean, zonă pe care, în prefața la carte, prof.univ.dr. Mihai Iacobescu o numește „colț mirific al Transilvaniei”.
„Femeie”, „feminitate”, „feminism” – trei cuvinte care acoperă un întreg continent din viața lumii dintotdeauna.
Voi face o succintă prezentare a problematicii abordate de autoare în cele patru mari capitole (volumul are 330 de pagini), nu înainte de a remarca nemaipomenita documentare a cercetătoarei: 15 fonduri arhivistice de stat (generale, instituționale, individuale, particulare); izvoare inedite (dezbateri parlamentare, Monitorul Oficial, colecții de legi, cuvântări, manifeste); dicționare, enciclopedii, publicații de epocă, în jur de 90 de lucrări generale și 200 de studii și articole care se referă la tema abordată de domnia sa. Am numărat: aproape 300 de titluri.
Capitolul întâi este dedicat mișcării feministe și luptei de emancipare a femeii, a statutului pe care ea l-a avut la noi până la 1918 (Se poate anticipa că e o perioadă marcată de „momente epocale din istoria neamului” – cum le numește autoarea: Războiul de Independență, Primul Război Mondial, în făptuirea Marii Uniri).
Capitolul al doilea se axează pe problematica ideologică a feminismului în Transilvania, care, sub aspect ideologic, e considerat moderat, în comparație cu cel liberal, de la București și Iași. Tot aici se găsesc referiri la relațiile între feminismul românesc, american și european (în special cel englezesc).
Am reținut două organisme: „Liga femeilor din România”, înființată în 1894 și „Asociațiunea pentru Emancipare Civilă și Politică a femeilor Române” (fondată în 1918), despre care Ligia Dănilă consideră că „reprezentau forța româncelor din toate teritoriile viitoarei Românii Mari” și care își propuneau „nu numai reforma în ce privește condiția femeii ci și reforma socială în general.” Așadar, dădeau feminismului o dimensiune mai mare decât aceea maternală. Din această perspectivă este de remarcat că în 1918 se adoptă legea care acordă femeilor pentru prima dată dreptul de vot.
E de la sine înțeles că nu e capitol în care să nu se insereze ceea ce nu putea să
nu se manifeste: atitudini publice antifeministe, atât din partea bărbaților (…Firesc, nu? Dar de mirare, când printre ei îl găsești, de pildă, pe finul intelectual Titu Maiorescu), dar și ale… unor femei (Parcă e și aici un… firesc, nu?).
Capitolul al treilea. Aici, cititorul se poate edifica asupra problemelor feministe, în anii interbelici: propunerea, promovarea și obținerea drepturilor civile și politice: accederea femeilor în domenii care, altădată, erau considerate doar pentru bărbați; legăturile cu mișcarea feministă internațională și antifascistă; aspecte ale crizei feministe din România (păi, nu? de unde atâta armonie?!)
Aici se află și un subcapitol privitor la „femeile de pe plaiurile Bistriței și Năsăudului în mișcarea feministă națională, în perioada 1923-1940” (asupra căruia voi reveni).
Este impresionant numărul și numele femeilor care dau vigoare mișcării feministe acum. Despre faimoasa Regina Maria voi nota ceva mai încolo, dar vreau să rețin câteva vrednice feministe, cum sunt: Elena Meissner, Calypso Botez, Ortansa Satmary, Alexandrina Cantacuzino, Marina Știrbei („prințesa aviației române”), Sarmiza Bîlcescu (prima femeie din lume - ! – care a obținut titlul de doctor în drept la Universitatea din Sorbona).
Capitolul al patrulea Ligia Dănilă și-l rezumă astfel: „evidențiază personalități ale elitei feminine care s-au implicat în procesul de emancipare a femeii, care au fost prezente în momentele decisive pentru istoria neamului, iar prin acțiunile lor, fie diplomatice, fie caritabile, au promovat interesele țării și cultura națională.”
Chiar modest știutor de istorie românească, te aștepți să le găsești în prim-planul studiului pe cele trei regine: Elisabeta (Carmen Sylva – în plan literar), Maria (”Regina tuturor românilor”), Elena (”Regina – mamă a României”). E acordată atenția îndreptățită proeminentelor feministe Alexandrina Cantacuzino, Calypso Botez, Sofia Nădejde și Elena Văcărescu.
10 pagini sunt dedicate unei seducătoare femei din istoria și cultura românească: Marta Bibescu.
Având acces la un generos fond de documentare, Veturiei Goga îi sunt rezervate 29 de pagini. Poate și pentru că a fost o puternică și controversată personalitate a timpului (de la fapte meritorii pentru folosul neamului, la a-l considera pe Hitler „Iubit conducător”, și apoi la odihna de la Ciucea, oferită de… alt controversat, Petru Groza, primul ministru postbelic).
Desigur că această lucrare este însoțită de părțile trebuincioase oricărei fapte editoriale de asemenea anvergură: Bibliografie, lista de abrevieri, lista de anexe, o postfață. Deopotrivă, ea stârnește interesul pentru caricatura de feminism din anii antedecembriști. Cine o va studia?
*
Comparând cu direcțiile de manifestare a feminismului din celelalte regiuni românești, pe plaiurile Năsăudului și Bistriței activitatea feministă a avut un precumpănitor caracter cultural și caritabil. Evantaiul lor cuprinde valorificarea tradiției populare, relațiile cu școlile, instituirea de reuniuni, asociații, organizarea de conferințe pe teme legate de familie, gospodărie, legislație, administrație.
La Năsăud ființa, din 1826, „Școala de fete”, la început învățătoarele fiind nemțoaice, ca apoi, în 1870 Ludovica Olaru (din Monor) să fie prima dăscăliță româncă aici.
Originară din Ragla, Ana Botta Monsterianu, după studii universitare la Iași, revine în Transilvania și, printre altele, ține conferințe în cadrul Societății studenților români „Iulia”, condusă de beclenarul Grigore Silași. E remarcată și Cornelia Șotel, din Telciu, cu proză, o parte dintre texte rămânând însă în manuscris.
Femeile năsăudene sunt antrenate în promovarea educației sanitare în cadrul asociației „Crucea Roșie”. Despărțământul Dej al Astrei își ține la Beclean adunarea generală (1884), urmată de un spectacol de teatru al trupei de „diletanți teatrali” din localitate, în care este remarcată, prin evoluția sa pe scenă, Ludovica Diugan, viitoarea mamă a lui Liviu Rebreanu. Despărțământul Năsăud al Astrei organizează la Ilva Mare o adunare cercuală (1909) în cadrul căreia Letiția Slăvoacă expune lucrări de artă plastică, expoziția fiind considerată de importanță națională.
Este suficient de semnificativă, pentru menirea ei, chiar denumirea unui organism ce se înființează în 1913: „Reuniunea de binefacere a femeilor greco-catolice și greco-ortodoxe din Bistrița”.
După Marea Unire, în 1919 ia ființă „Reuniunea femeilor Române de pe valea Someșului Mare”, cu sediul (desigur) la Năsăud. Obiective: igiena, educația, prevenirea mortalității infantile, lectura, religia, premii școlare ș.a.
În 1920, 149 de femei greco-catolice se reunesc în Reuniunea „Sfânta Maria a femeilor de Plugari din Bistrița”, președintă - Roza Vaida; preocupări, în domeniul tradiției populare, educarea în spiritul bisericii pe care o împărtășeau – greco-catolică -, baluri caritabile, activități la care reușeau să implice și factori din administrația județeană. Activitatea Reuniunii trece de perimetrul orașului. Astfel, în 1930, la Mijlocenii Bârgăului, cu ocazia sfințirii drapelului Reuniunii, Rafila Pop, președinta ei, cuvântează despre rolul femeii române, a datoriei pe care o are de împlinit „ca mame bune” (cum consemnează publicația bistrițeană „Săptămâna”).
În același fel, femeile se implică în cercuri ale învățătorilor din diferite localități, reuniuni ale meseriașilor, care organizează întâlniri culturale, spectacole de teatru, recitaluri de muzică și poezie.
Deopotrivă, în acest spațiu bistrițeano-năsăudean, s-au organizat și asociații, reuniuni de altă naționalitate, pe aceleași coordonate de reprezentare: Reuniunea „Malbisch” a comunității evreiești, „Reuniunea Filantropică a Femeilor Maghiare” din Bistrița”, iar populația săsească și-a avut „Reuniunea pentru Sprijinirea Profesiunei Femeilor din Bistrița”.
*

Post scriptum.
Câtă vreme „emanciparea femeii” nu și-a pierdut din vigoarea manifestării, acesta este, totuși, un semn major că egalitatea socială între bărbat și femeie este doar un deziderat; o străduință, oricâte legi am mima pe această temă. Nu mai departe decât un aspect al zilelor de-acum: Menționarea expresă (lăudabilă!) din partea conducerii PSD-ului ca, pe listele de candidați, să se aibă în vedere un anume procentaj de femei și tineri; indirect, este o dovadă că zac în societatea românească mentalități vechi, cutume deghizate în stereotipii fie cultivate deliberat, fie acceptate din comoditate.
Dacă a intrat în ADN-ul bărbaților acest „defect de simțire” numit „femeia, eterna poveste”, e firesc ca o vocabulă, o stare reală numită „feminism” să se perpetueze „sub acoperire” și să capete noi ipostaze. Una recentă: „discriminarea pozitivă”. Două exemple: La admiterea în liceele cu profil militar candidatele au mai puține flotări de executat, la proba sportivă. Sau, o stupidă invenție pe plan internațional: „Olimpiada Europeană de Matematică pentru Fete”. Zău, domnule?!... Zău!
Cartea doamnei Ligia Dănilă m-a îndemnat să zăbovesc asupra cuvântului, faptului, stării de „feminitate”. Dicționarul dă o definiție execrabilă: „ansamblul trăsăturilor care constituie specificul caracteristic femeilor” (Dicționarule! Unii gay s-ar putea considera lezați pentru o asemenea zicere…).
Doamnelor și domnilor, să nu ne ascundem după deget! Ați întâlnit, nu o dată, femei frumoase (fizionomic, trupește), dar lipsite, în fapt, de feminitate. Cum, tot așa, domnilor, v-a frapat o femeie (nici urâtă, nici frumoasă) care mustește de feminitate (dar nu provocator, nu ostentativ!), adică, v-a atins delicatețea ei, o fizionomie cu trăsături irezistibile prin surâs, privire intensă, grea de inteligență, o gesticulație elegantă, o voce cumpănită, cu reflexe plăcute urechii, un CEVA inefabil, emanând din toată ființa ei. Pentru mine asta înseamnă „eterna poveste”. Iar frumoasele, care au și norocul feminității, da, sunt podoabele ființei umane.