Eu nu fac politică!

* E o pretenție pe care o auzi, din când în când, rostită fie calm, fie cu repulsie, fie cu bățoșenie. Ce mi-e de mirare, întâi și întâi, e faptul că persoanele acestea vin dinspre categorii profesionale diferite (ca rol în societate): de la tâmplar sau agricultor, la profesor sau actor.
Incorectă pretenția! Căci o negație de acest fel e ea însăși un act politic. Încă de la latini se știe că o atitudine cetățenească intră în comportamentul politic.
Hai, la omul simplu, înțeleg că nu-i este limpede acest fapt, dar m-a intrigat, în ultima vreme, aceeași zicere a unor personalități distincte din domeniul teatrului, muzicii, științei, solicitate să candideze la apropiatele alegeri. Au refuzat în aceiași termeni: Nu fac politică, pentru că... Scuze: Nu faci politică de partid, nu ești înregimentat în vreun partid (asta vrei să spui), fiindcă îți e suficientă faima de om de înaltă calitate, prin care slujești colectivitatea. Mai în glumă, mai în serios, cineva spunea că până și un club sportiv are o anume tentă politică.
* Fiindcă veni vorba de actori. Recent am citit un interviu luat prea bine cunoscutului artist Ion Besoiu. Am întâlnit pentru prima oară o expresie inedită, care mi-a stârnit admirația: „disciplina conversației”. Tocmai! Câți o avem? Într-un dialog trebuie să știi să și taci și să-l privești în față pe cel care-ți vorbește, nu să faci ocheade vreunei tipese care tocmai trece pe lângă voi ori să faci bezele vecinei, care tocmai ți-a dat o rețetă de preparat papanași (aceasta din considerentul că tu ai avea atenție distributivă). Chiar și când îl asculți pe celălalt, sunt importante expresia ochilor, a fizionomiei. Conversezi pentru a comunica noutăți, a evoca, a iscodi, nu pentru a-ți epata cunoștințele, opiniile. Celălalt trebuie să știe că tu nu ești, în problema cutare, deținătorul absolut al adevărului, că dorești să mai adaugi o nuanță la ceea ce știi ș.a.m.d.
Dar acest „trebuie” rareori e nativ, el se consolidează prin educație. Și educația cine ți-o face? Mde!...
* Manifestările din acest martie ale secuilor, din ultima vreme, seamănă cu încă o ediție din lucrăturile din culise ale unor diversioniști extremiști. Anul acesta Târgu-Mureș a fost burdușit cu forțe de ordine și nu au mai fost conflicte interetnice ca în dățile trecute. Iarăși același slogan: Autonomie .
Pentru cine? Cică pentru secui. Care secui?... „Kifogas, artatlan ember!” După constituirea dualismului austro-ungar din 1867, tot teritoriul pretins astăzi a fi „țara secuilor” a fost supus unui intens, uneori pervers, proces de maghiarizare. Încât ungurii de acum sunt doar strănepoții secuilor maghiarizați de altădată (care, să nu uităm, s-au alăturat lui Mihai Viteazul, împotriva ungurilor, când acesta a intrat în Transilvania). Pentru edificare, a se consulta Liviu Maior,„Transilvania și războiul pentru independență (1877-1878)” – Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, dar mai ales Ion I. Russu „Românii și secuii” – Ed. Științifică, București, 1990.