EXPERIENŢA MISTICĂ

Cuvântul „mistic” este rudă cu cuvântul „mister”, această noţiune biblică care afirmă relaţia intimă dintre Dumnezeu şi om. Tradiţia Răsăritului nu face deosebiri nete între mistică şi teologie, experienţa personală a Tainelor dumnezeieşti, de dogma pe care Biserica o mărturiseşte. Experienţa mistică este o trăire a conţinutului credinţei de obşte, iar teologia îl ordonează şi sistematizează. Teologia este mistică, iar viaţa mistică este teologică, ea fiind vârful teologiei, teologia prin excelenţă, cu alte cuvinte vederea in duh a Sfintei Treimi. Viaţa mistică este aceeaşi cu viaţa creştină imediat ce suferă transformarea în trăirea iubirii lui Dumnezeu, şi înglobează omul, iar acesta este deplin conştient. Trebuie să subliniem caracterul existenţial al credinţei.

Există axioma apofatismului care spune despre Dumnezeu că ştim doar că este dar nu şi ce este, pentru că nimeni nu L-a văzut niciodată. Biserica Răsăritului se opune radical posibilităţii de contemplare a esenţei lui Dumnezeu, care este etern transcendentă. Esenţa lui Dumnezeu este mai presus de toate, de orice cuvânt, de orice nume, iar atunci când afirmăm că este nesfârşit, nenăscut, noi ne recunoaştem limita, neputinţa, prin însuşi caracterul negativ al acestor forme, limita impusă de apofază. Nu avem termen de comparaţie, de aceea Dumnezeu este în mod absolut incomparabil. Spre deosebire de apofatism, teologia catafatică, pozitivă, este simbolică, pentru că nu se aplică decât atributelor relevate, respectiv manifestărilor lui Dumnezeu în lume. Cu cât Dumnezeu este mai prezent, cu atât este mai ascuns.

Tradiţia Răsăritului face distincţia fundamentală între esenţa lui Dumnezeu şi lucrările, sau energiile Sale harice. Omul nu poate lua parte la esenţa lui Dumnezeu pentru că ar fi Dumnezeu şi orice comuniune cu un element creat, cum este in catolicism „graţia creată”, nu poate fi comuniunea cu Dumnezeu. Omul intră în comuniune cu „lucrările” în care Dumnezeu este prezent, precum în misterul euharistic, iar acela care primeşte o „lucrare” divină, primeşte pe Însuşi Dumnezeu.

Bilanţul religiei omului este pus în deviza „Acolo unde Dumnezeu este absent nici omul nu există”, iar el, omul, condamnat la un sens. Între biserică şi lume, între sacru şi profan, nu există un dualism ontologic, acest dualism este etic, acela dintre omul nou şi omul vechi, dintre sacru, ca stare de răscumpărare, şi profan, ca stare demonică. Sfinţii Părinţi afirmă că universul se îndreaptă spre sfârşit în logica deplină a creaţiei, pentru că sensul Creaţiei este Întruparea. Ei i-au combătut pe gnostici care aveau dispreţ pentru viaţa pământească. Dumnezeu nu este separat radical de lume, ci El este Emmanuel, care se traduce, „cu noi este Dumnezeu.”

Iisus Hristos vine pentru a vindeca patologia păcatului şi ne oferă Euharistia ca pe un leac al mântuirii şi de aici, avem restaurarea formei iniţiale şi refacerea chipului lui Dumnezeu printr-o veritabilă transfigurare a firii.