Flore Pop: Viză verde spre Spiritul locului

Mintea ni se învârtoșează peste vară, din cauza arșiței, a căldurii prea mari. Abia spre toamnă se mișcă și ea mai în voie, revenind la toane mai bune. Asta spun cunoscătorii, zidarii și cei ce se perpelesc toată ziua prin locuri fără umbră. Și fără astâmpăr. Așadar ne străduim să o ținem (pe ea, mintea!) la adăpost de furtunile dezlănțuite ale frigului, arșița arde ca și frigul cel mai fioros, ca să iasă întărită spre toamnă sau în primăvara viitoare. Asta e soarta gândurilor noastre sărăcite de răcoare și tihnă. Ele ne spun tot adevărul… despre alții.. Dar noi, sărăntocii de noi, tot nu pricepem mare lucru. Ne gândim mereu la sporul din viitor, spor care nu mai vine după o anumită vârstă.

Viitorul aparține însă lui Dumnezeu, spunea un demnitar străin. Așa și este, căci e de necontestat. E cât se poate de clar: izvorul vieții vine din cer. Ce ne facem însă cu partea noastră  de viață terestră, aproape laică și limitată la nevoile preafirești? …pământești… Cum o putem apropia de partea aceea divină, de sus, de viță cerească? Bătrânii credeau că numai prin credință ne putem salva de la distrugere. Ori în trupurile noastre slăbănogite nu pare să mai fi rămas loc de întâlnire cu cerul. Totul e orientat spre rătăcirile pământului, în tină. Suntem un fel de gândaci de scoarță care pufăie toată ziua printre buruieni, strigând că le e foarte greu, ba că nu mai pot de cald, ba că suferă de lingoare. Ba că nu mai pot de frig. Nicicum nu e bine.

Ești la zi cu paginile, zici. Dar nu ești la zi cu numărul de cuvinte, apoi de semne de punctuație, nu mai vorbesc de cel al ideilor… sănătoase. Nu te îngâmfa, ia-o binișor de jos și traversează pustiul muncind din greu. Viața nu e o glumă. Mai ales aceasta bătută pe muchie, de ucenic și scriitor. Rezultatele nu vin niciodată peste măsură. Trebuie să tragi din răsputeri. Dacă nu-ți vine nimic în cap îți consumi resursele biologice degeaba. Îți storci creierii de pomană. Așa se zice, nu?

Când îți vine viza nu proceda ca sărăntocii, ai un pic grijă de tine. Și nu te scânci. Să ții la purtător doar o pereche de indispensabili noi, ieftini dar groși și curați, că e frig sub cerul înalt, acolo diminețile sunt cam geroase. Ca să nu suferi de degerături, nu de alta; ar fi bine să ții cont de aceste mici detalii de călătorie. O călătorie spre spiritul locului. Apoi, la capitolul finanțe, nu te baza pe ceea ce ai dat de pomană, că nu ajunge (o știi prea bine, câțiva firfilici…, aruncați cu dezgust, acolo…), mai dă înainte de a pleca, și mai ales celor în nevoie, nu prietenilor de cenaclu, că ăștia din urmă mai degrabă beau banii, decât să-i ducă acasă la copii și la neveste, pentru nevoile… ordinare. Nu uita de datoriile sentimentale, auzeam cândva de un scriitor onest care le-a lăsat la toate fostele lui iubite câte o casă, lasă-le și tu măcar câteva articole …ori poeme nepublicate (ca pe niște …”pre-fabricate”), din care să scoată și ele măcar banii de chirie. Cine știe ce se mai întâmplă, cum vin vremurile mai la urmă. Iar în ce privește mărturisirile tale de credință… literare, lasă numai una, clară, decentă, odihnindu-se în real, cu punctele din program corect aliniate, cu paragrafele dispuse cum trebuie și fără posibilitate de tăgadă. Altfel, dincolo de aceste mici aranjamente, vei avea de dat socoteală îngerilor și pentru orgiile nesănătoase din imaginația ta, nu de cele reale, acelea s-au petrecut, au produs consecințe, e ca și cu ordonanțele de urgență ale guvernanților noștri,  odată în vigoare nu le mai poți retrage, nici șterge din memoria oamenilor, se mai schimbă câte ceva conjunctural și devin legi de-a binelea, astfel încurcă și mai rău oamenii; eu vorbesc de cele unde mai poți interveni și corecta, spunând că nu ești de acord cu toate stângăciile acelea sexiste, de vocabular, cu violența de limbaj, unde înjurăturile mascate cu mici ”găinării lexicale” nu s-au estompat încă și-i mai pot rătăci pe aceia mai mici, niște tineri nevinovați care încep și ei să scrie, să citească, se opresc astfel din gângurit. Și altele, desigur… Apoi, vin lucrurile grele, toate secretele inavuabile, pe care nu îndrăznești să ți le spui nici ție însuți a doua oară, acolo e de lucru serios, cu toată încordarea de care poți da dovadă, că dacă tradiția asta care spune că plătim pentru orice gând sau faptă e adevărată, atunci nu e de șagă pentru eternitate. Și gândeste-te: nu mai poți schimba nimic. Nu știu ce e de făcut, dar se poate rezolva tot prin milostenie, cum zic bătrânii. Prin dărnicie. În primul rând față de cititorii tăi. Nu-i obliga să suporte dezacordurile tale gramaticale, și mai ales pe cele etice. Grav… morale. Spune-le din vreme, explică-le, nu așa ca turnătorii la securitate, care se miorlăie când nu mai au ce face. Cică au fost luați cu forța. Zic bine…din vreme, ca să aibă bieții de ei timp de reflecție, să te re-evalueze, cum insista deunăzi, corect – în ciuda accentului, profesorul Tudorel cu împricinații săi de procurori-șefi. Și poate că va fi bine, îngerul tău păzitor nu va demisiona din dezonoarea pe care i-ai provocat-o, ci te va apăra în continuare, suferind el pentru tine. Vei rămâne pe veci la postul de comandă al limbii literare locale. Chiar și în vremurile mai periculoase, când fug toți din calea persecuțiilor, se smintesc …adică. Nu-ți uita nici dușmanii, mulți sau puțini, câți îi ai, e un fel de a zice, știu că n-ai vrut niciodată să te răzbuni, sau să le faci rău, dar trebuie să decontezi ceva și în dreptul lor, altfel expierea ta, cât ar fi de sinceră, nu ar fi întreagă, profundă, sănătoasă, generală. Cam asta ar fi, totuși, nu te lega prea tare de bunurile pământești, cele materiale… vorbesc,  că nu poți duce nimic cu tine, n-ai loc în bagajul de ultimă îngăduință; și nici copârșeul nu are buzunare; atunci fă în așa fel încât să ajungă la cei care trebuie, la ființele mai bătute de soartă, la cei nevoiași, că aceia la care te gândești tu îndeobște au ce le trebuie și probabil vor duce mai totul la amanet ca să scoată ceva cash, nu-ți fă supărări degeaba… În rest, ce să zic, nu-ți lua rămas bun pentru că oricum te întâlnești cu toți acolo sau dincolo, fii mai degrabă atent la vămile văzduhului, sub toartele cerului. la trecerea prin sita destinului nemilos, acolo fă cu mâna semne în toate direcțiile, cât poți de energic, ca să creadă îngerii cei răi că ești un impiegat-împielițat-delegat-general la circulația subcelestă; și poate scapi cu mai puține chinuri, oricum destinele noastre sunt de regulă în întârziere cronică, precum autobuzele de provincie din anii șaizeci. Iar lui sfântu Petru spune-i doar atât: Doamne, iartă-mă! Acesta ar fi prețul unei cămăruțe decente acolo sus, cât pentru întreținere…, prietene, va trebui să mai găsești resurse, să mai și muncești câte ceva… Hai, gata, că ți-am spus aproape tot! Pașaportul verde la vedere și… Drum bun! Călătoria nu e spre nicăieri!