Olimpiu Nușfelean: Țoapele politice vorbesc engleza!

            A vorbi o limbă străină e un privilegiu și o izbîndă, un merit generat de eforturi de studiu. De obicei, îi admirăm pe oamenii care vorbesc una sau mai multe limbi străine. Cunoașterea unor limbi străine îți oferă posibilitatea să comunici mai bine cu cei din jur, să accezi la mai multe informații, să te bucuri mai mult de existența între oameni de omenie, oricare și de oriunde ar fi aceștia. Și chiar să te ferești mai eficient de anumite primejdii. Pînă acolo încît, dacă se întîmplă să cunoști limbajul animalelor, mormăitul ursului, de exemplu, te ferești mai bine de amenințările lor, poți evita de a deveni un plăcut fel de mîncare pentru urs.

            În copilărie, familia noastră avea mare admirație pentru un bătrîn care, purtat de război, sub comenzi adesea aberante, prin mai multe părți ale Europei, a avut ocazia de a învăța limba oamenilor – diferiți, prieteni sau dușmani – cu care intra în contact. Uneori urmăriți prin cătarea armei!... Vorbea ungurește, desigur, nemțește, franțuzește, rusește și cine știe ce alte limbi. În unele doar „o rupea pe…”, cum se zice, dar tot se descurca. Nu era un om învățat, în sensul strict al cuvîntului. Era țăran, mai umblător prin tîrguri. Mai vindea cîte ceva din ce obținea cu truda pe brazdă, dar și unele animale, cai mai ales. În tîrg, stătea lîngă cal. Veneau cumpărători de diferite etnii, interesați de „marfă” și întrebau de preț. Se vorbeau între el. Omul nostru stătea mai la o parte, făcînd pe prostul… Auzea ce vorbesc, nu se băga în discuțiile lor, evitînd să facă pe deșteptul. Cumpărătorilor nu le trecea prin minte – prin mintea lor - că acesta le înțelege vorba! Iar el își da repede seama la ce preț poate să țină. Războiul i-a furat cîțiva ani din viață, dar, fără să-l lase lat pe un cîmp de luptă, l-a și învățat cîte ceva. Și el s-a folosit de aceste învățăminte.

            Acum eu mă gîndesc la bătrînul din exemplul de mai sus și-mi relaționez gîndurile cu anumite comportamente ale reprezentanților noștri politici. Cu ale unora, desigur. Și mă întreb: oare ce învață ei din tot acest război în care este atrasă lumea – de către cine? – și ce limbi vorbesc ei între ei, ca și cu cei de teapa lor. Vor fi știind și limbi străine – și trebuie să ne bucurăm de asta! -, doar n-o să vorbească într-un parlament, european sau internațional, limba țărănoilor pe care îi reprezentă. Sau, mă rog, al păgubiților și proștilor care îi aleg. Impresia mea este că anumiți politicieni vorbesc cu străinii nu ca să mă reprezinte pe mine, alegătorul și contribuabilul la visteria națională, ci pentru „a se reprezenta” pe ei. Vorbesc în limba străinului – și nu folosesc termenul cu intenții conotative strict negative – pentru a-și negocia avantajele de slugi. Deloc slugi ale poporului care le asigură funcțiile oficiale. Vorbesc engleza, ca toată lumea, limbă oficială, foarte bine, la pupitre înalte, dar, de multe ori, o fac cu un aer de slugărnicie. Se vede din ocaziile alese și din ce le arată fața, zîmbetele pe sub mustață, care nu pot fi ascunse oricîtă școală a minciunii ar avea.

            M-a impresionat neplăcut, foarte neplăcut, cînd am văzut cum domnul președinte al țării, la întîlnirea cu un oficial austriac, care nu e de acord să intrăm și noi în spațiul Schengen, l-a salutat în limba germană, pe treptele palatului prezidențial, sau unde o fi fost N-am nimic cu germana, doamne ferește. Dar tu, cel mai înalt reprezentat al statului român, nu-ți declari, clar și demn, identitatea (de român), ci încerci să-l ungi la suflet, cu slugărnicie – n-am alt termen -, pe un potrivnic, care, de altfel, e inferior gradului tău de reprezentativitate. Mai ales cînd tu stabilești regulile, tu, protocolul. De la nivelul demnității funcției tale înalte. Un român își întîmpină oaspetele, oficial, în limba română. La cină, poți vorbi în ce limbă dorești, poți spune și bancuri într-o limbă în care ții neapărat să te dai mare. Acum, desigur, există protocoale, care trebuie respectate. Într-un for internațional se vorbesc, oficial, la întîlnirile de lucru, doar cîteva limbi de circulație largă. Engleza poate că domină, asta e situația. Ne conformăm. Deși azi, gadgeturile sînt în măsură să translateze instant în multe din limbile vorbite la nivel mondial. Voința politică ar putea face minuni și aici.

            Acest obicei al unor politicieni de a vorbi engleza, mai ales, că-i o limbă mai ușor de învățat, spune foarte multe despre comportamentul lor politic, despre atenția pe care o dau poporului pe care ar trebui să-l reprezinte în tot ce fac în spațiul public. Nu știu lega două vorbe între ele, dar vorbesc engleza. Cum o fi engleza asta, a lor? Dacă ți-e rușine să vorbești în limba ta, despre cine și ce mai ai tragere să vorbești? Desigur nu despre poporul care a dat și încă mai ține în viață această limbă. Ascunzîndu-ți identitatea, trădezi și înveți să trădezi în tot ceea ce faci. De aici toată mîrlănia în comportamentul unora. De aici tot jocul de țopîrlani politici.  De aici marasmul creat de politicieni, care înfurie pe toată lumea. Pe cei care tot așteaptă să se aerisească cît de cît viața publică și să respire un aer curat. Ca la munte. Ca la muntele de acasă.

            Istoria se repetă mereu, deși în alte registre. Gîndindu-ne la unii dintre semenii noștri politici, la cei care prăduiesc, de ani și ani, țara cu nerușinare, ar trebui să revenim la pamfletul Baroane, de Tudor Arghezi, în care poetul se mira: „Ce semeț erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Și ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om și parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad. (…) // Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hîrtiile amîndoi, eu zapisul și hrisoavele mele, scrise pe cojoc, și tu zdrențele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!... Scrie Ștefan? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cîrpele tale? Degete șterse de sânge?// Mi-a ieșit o floare-n grădină, ca o pasăre roșie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ți-ai pus labele pe ea și s-a uscat. Mi-a dat spicul în țarină cît hulubul și mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul și te-ai dus cu el. Ți-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stînca izvoarelor mele, și le-ai sorbit din adînc și le-ai secat. Mocirlă și bale rămân după tine în munți și secetă galbenă pustie în șes. Și din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi lași cîrdurile de ciori.” Ce să mai zici?