Frumuseţea rugăciunii

Născut într-un sat cu acelaşi nume cu cartierul bistriţean – Viişoara, Traian Vasilcău este absolvent al Facultăţii de Istorie şi Etnopedagogie a Universităţii de Stat „Ion Creangă” din Chişinău. Preşedinte al Societăţii Culturale Pasărea Phoenix şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, Vasilcău a publicat aproape 40 cărţi atât la edituri din Moldova, cât şi din România. Declarat maestru în artă de către oficialităţile moldovene, scriitorul este director al proiectelor „Dicţionarul scriitorilor români contemporani de pretutindeni” şi „Antologia poeziei româneşti în Mileniul III”.
Volumul „Sfeşnic în rugăciune”, apărut în cadrul proiectului cultural „Noi vedem cu inima”, derulat de Asociaţia „Mereu aproape” din Chişinău, este o prelungă rugăciune spre divinitate, un mesaj pentru salvarea sufletelor: „Cu mâinile pe piept împreunate/ Şi o floare înlumânărită în zori/ Pomii cărunţi şi îmbrăţişaţi de sfori/ Cândva învulturiţi, sunt duşi în moarte/…/ O, şi cât visai într-un cuvânt/ Vieţile să-mi înhumez o dată/ Nesfârşindu-mi trecerea cea toată/ În privirea cerului prea sfânt”.
În poezia lui Vasilcău timpul capătă alte conotaţii „Secunda mi-ajunge/ Vă las vouă ora/ Din ea să refaceţi/ Veacul tuturora”. Un continuu psalm se află pe buzele creştinilor „Nimb cu psalmi fără de vreme/ Nu am spulberi mai frumos/ Să trăim vecii de-a rândul/ Nu în noi ci în Hristos/…/ M-am stins în cer/ Ca să fiu pe pământ/ Şi de atunce/ N-am mai fost cuvânt”. Farmecă şi scrisul arhaic păstrat în anumite poezii, limbajul specific moldovenesc.
Traian Vasilcău creează, conştient fiind că doar prin construcţia operei poţi râvni la nemurire: „Scriind pentru când nu voi fi/ Pe o floare care m-o citi/…/ Prohodul poeziei a început/ Tot ce vom scrie opera tăcerii/ Pe margini de cuvânt din absolut/ Oştiri de şoimi imită temnicerii”. O turlă albastră se înalţă între cer şi pământ oglindindu-se pe ea toată frumuseţea cuvântului şi sacralitatea acestuia „S-alunece prin icoane/ Să cad şi să nu doară/ Şi orişice murire/ Să-mi pară prea uşoară/…/ În cer se cunună/ Ai preanădejdii miri/ Iisus zâmbind le prinde/ Cătuşele iubirii”. Până la urmă, poezia este cea care se aşază în sufletul poetului, pe nesimţite: „A răbufnit în mine poezia, sublimă rană mi taină şi cântec/ Numai cu o boală cristică mă vindec/ Cuvintele de veşnicii mi-s toate/ Spice în rugăciune-ngenunchiate/ La colţ de rai unde-mi râvnesc chilia”.
În volumul de faţă, gândul înveşniceşte clipele, în atelierul de creaţie singurătatea transformându-se în operă: „Mi-s singur pe viaţă/ Mi-s singur pe moarte/ M-or scrie prin voi elegiile toate”. În poezia de faţă, geamurile vieţii sunt deschise pentru a intra prin ele „veciile”. Poate, unul dintre cei mai frumoşi psalmi scris de poeţii vremii este „De dinainte de a mă fi născut/ Inima Domnului m-a cunoscut”. Iată de ce poetul nu are vârstă ci se transfigurează, prin scris, într-o continuă glăsuire pro-domo pentru apa cea vie: „În marmura cuvintelor cioplesc/ Să dau de slova clopot şi uitare/ Intraţi, intraţi, sufletul meu e mare/ Chilii nenumărate locuiesc”.
Frumoase, la Vasilcău, sunt şi baladele în care ochii măicuţei sunt „porţi ferecate/ Cu plâns închinate”. Toamna, doamna bogăţiilor, este surprinsă printr-un pastel al culorilor: „Frunză ce-ai fost arămie/ Şi visai la veşnicie/ Azi te-ai trezit sângerie/ De dorul ce mă-mbie/…/ Suflet revărsat în cer/ Ceruri revărsate în mare/ Daţi-mi vis nu-mi daţi uitare”.
Poezia lui Traian Vasilcău este un continuu şirag al cuvintelor care se adresează nemuririi. Poet al luminii, Vasilcău readuce în atenţia noastră, prin versuri bine construite, frumuseţea rugăciunii.