G. Moldovan

INVOCAŢII
Ia-mă de mână, Doamne şi arată-mi Creaţia,
(O scurtă recapitulare),
Solstiţiul şi echinocţiulO peregrinare în timp.
Du-mă peste tot să văd începutul,
Marele Pocnet din care s-a născut nenăscutul,
Văile primare
Toate semnele de-ntrebare
Care ar putea fi răspunzătoare
De atâta-ntristare.
Cum din goluri se naşte
Ceea ce nu poţi cunoaşte,
Aripi de melc istovite
Gânduri ipocrite.
Cine-mi întinde mâna
Să trec văgăuna?
Cine mă lasă-ntre scaieţi
Să văd stele verzi pe pereţi?
Născut şi-apoi avortat
Pe-o planetă plină de păcat.
Lisistrata, mon amour!
Să-mi pot imagina
Cum a fost posibilă evoluţia sărăciei pe Pământ,
Evoluţia ta.
Transplantul de rinichi, diabetul, bolile molipsitoare,
Cancerul şi afecţiunile mintale,
Nu mai vorbesc de cele autumnale,
Bazate pe acumulări de resentimente şi frunze uscate-n
odaie.
Prin hăţişuri se-ascund silabe, of-uri,
În faţa cărora mă opresc ca în oraş la stopuri.
Capete de legi, frânturi de univers, minuscule voinţe,
Obscurităţi inadmisibile, năzuinţe.
Provenind dintr-un întreg de sentinţe.
Puse cap la cap ele pot atinge ţeluri mari,
Pot forma (formula?) o colonie de sedentari,
O colonie de viermi ancestrali.
Pot alipi suflet lucrurilor neînsufleţite,
Pot întrezări intenţii divine nedesluşite,
Pot lovi
Nevrednicia şi siguranţa omului zi de zi.
Cu certitudine, pot alcătui un conţinut precar,
De om hoinar
Premergător neliniştii. Pot închipui un portret robot
Al stelelor scăpate de primul potop.
Toate acestea sunt rodul progresivei tale geometrii,
Rotaţiei pământului în jurul nefericitei şi ocolitei iubiri,
Înaltei funcţionalităţi divine, îngăduinţei tale ancestrale
De-a crea din enigme spirale.
Să le roteşti la geamul meu
Până uşorul devine mai greu.
*
Doamne,
Explică-mi mişcarea spiralată a centrului galaxiei,
De ce scrisul l-ai recomandat hârtiei,
Spaţiului ondulat din jurul planetelor,
Dureroasei căderi în deşert a ideilor?
Sunt cel căruia i-ai încredinţat tragedia cunoaşterii,
I-ai insuflat mândrii nemeritate, decăderi
Opace, urme ale întristării mele
Vorace.
Mi-ai lăsat lutul ars din privire,
Oiştea cu stea la vârf, prevestire.
Cele două mâini cu câte cinci degete
Să le împreun într-un stârv,
Într-un descântec anost, avortat.
Sunt cel îndumnezeit în păcat.
Dacă Dumnezeu în mine cântă
E numai fiindcă am o mână frântă,
Un glas ce-şi mângâie rostirea
Şi-i cade-n cap dumnezeirea,
Conflictele conjugale ale galaxiilor,
Cum scrie Emil Lungeanu, privirile
Îndreptate spre alt undeva,
Unde va prăsi în viitor o nouă stea.
În locul acela să calci pe inima mea.
Din praf cosmic, din humă
Din elementele ce-ndrumă
Necunoscute aspiraţii...
Doamne, ai făcut pe pământ prea multe naţii,
Prea multe aspiraţii
Să se ia de cap, să se muştruluiască
Una pe alta
Şi-n cele din urmă să se pocăiască.
Sunt cel ce aprinde noaptea iască
Şi cu un pumn de flăcări vrea să te cunoască
Aleargă după tine şi cu o mână
Dă de pământ cu tristeţea română.
Încăierările stelelor cu vecinii
Îi fac rău mulţimii.
Ai făcut, Doamne, lumea din amnar şi iască
Apoi ai dat-o Dracului s-o potcovească!
Cu toate acestea, Doamne,
Mai ai a-mi da câteva toamne,
Mai ai suficiente a-mi da
Pe rana aceasta roşie de stea
În urzirea ei grea.
Când două galaxii
Se ciocnesc şi formează quasarii,
Pe mine mă pierd făurarii
Acestei bolte ce-o trag
Noaptea ca un cearceaf peste cap,
Peste-al casei mele prag.
Mai ai multe de adăugat
Firii mele delăsătoare de apostat.
Big Bangul s-ar putea repeta
În conştiinţa mea.
Şi cine ştie ce-ar putea să aducă cu sine
Creaţia nefinalizată, dusă la capăt de mine?
Poate că eu aş fi în stare să renunţ la ,,Iliada’’ şi ,,Odiseea’’,
La ,,Niebelungenlied’’ şi Astarteea,
La Marte, ,,Kallewala’’ şi chiar ,,Le chansson de Roland’’,
Căci toate-ncep cu omoruri şi amoruri ţinându-se lanţ.
De unde a scos Dumnezeu atâtea crime
La-nceput de omenire,
Dându-mi –le mie drept moştenire!?
Când Hagen pe Siegfried l’omoară
Nu mai credeam într-o nouă morală!
Ci într-o nouă împărţire a lumilor,
O mare nouă năvălire a hunilor.
*
Ieri mi-am revăzut soarta tristă,
Învelişul ceresc corporal,
Pielea ce-astupă un conţinut mortuar,
Cele zece degete de la picioare,
Cu care scurm ţărâna,
Ruina întregului trup făuritor de păcate şi ţi-am zis:
Doamne, pune elementele tale la lucru,
Dă ordine-n subordine, fă ordine în galaxie
Meşteşugarilor tăi să coboare pe glie.
Alege claritatea, lasă zarea,
Nu zice hop! până nu treci abstractizarea!
Nu suspina în tufişuri,
În găuri negre şi rămurişuri
În adâncuri de mare,
Arată-ni-te nouă în văzul lumii gregare,
În aura ta de splendoare.
Nu alambica, nu face pe prostul,
Cum îmi mai ziceau mie colegii la facultate: Gavriil protul!
Nu trişa!
Eşti farfurie zburătoare,
Sau o simplă stea guvernatoare?
Ai grijă de măruntaiele mele, de
Ventricolul stâng şi de cel drept,
De circulaţia sângelui, de inima-mi din piept,
De diabet!
Explică structurile, Infinitul,
Nu face figuri.
Divulgă-l pe cel ce se destăinuie în structuri.
Editează o nouă carte de rugăciuni.
De astronomie, de anatomie,
Dă-mi-o cu autograf şi mie.
O altă mişcare browniană,
Melancolia îndreapt-o spre margini,
Subterfugiilor dă-le puterea centrului.
Întreabă-mă
„De ce trag clopotele Mitică?’’Şi eu să-ţi răspund efemer:
- Degeaba monşer!
*
Ştiu că înscrisul nu va ajunge niciodată la tine,
Deşi mă străduiesc să-l ticluiesc cât mai bine în rime,
Tu eşti ascuns în prea multe constelaţii
Şi ai în Univers nenumărate relaţii.
Măreaţa Ta Universalitate mi-e demult cunoscută
De când m-ai aruncat din rai nefolosind paraşută.
Atunci m-ai luat în braţe strivit de căzătură
Şi m-ai salvat făcându-mă stăpân peste natură.
M-ai aşezat cu faţa îndreptată spre stele
Să simt deznădejdea ce decurge din ele.
Cred că ai înţeles, Doamne, că eu te privesc
Mereu ca pe-un factor ceresc,
Ce se joacă cu sensibilitatea Omului
Ascunzându-i taina tainelor, atomul.EVENIMENT Răsu