George Coşbuc – 90 de ani de la trecerea în eternitate

George Coşbuc – 90 de ani de la trecerea în eternitate George Coşbuc despre limba literară

Alături de ceilalţi scriitori şi cărturari ai vremii sale, Coşbuc socoteşte, pe drept cuvânt, că la baza limbii române trebuie să stea graiul viu al poporului, “acel balaur cu milioane de capete, care în chestiuni de limbă nu gândeşte, ci numai simte, n-are creieri, ci numai suflet…”. În articolul “O notiţă gramaticală, publicat în Vatra, nr. 16/1895, poziţia sa este exprimată fără echivoc, cerând cele mai severe sancţiuni pentru toţi cei care nu stăpânesc graiul viu românesc: “Oricine ar fi scriitor, dacă nu pricepe limba părinţilor săi trebuie lovit la mir, trebuie izbit de pereţi… Limba este singura avere comună a unui popor… deodată cu ea piere şi poporul. Şi tocmai pentru că limba e bun comun, nu trebuie lăsaţi toţi sarsailii să-şi bată joc de ea şi s-o schimbe cum le taie capul…”.

Coşbuc subliniază în multe rânduri şi este conştient de faptul că sarcina dezvoltării, perfecţionării şi cizelării limbii literare cade în seama scriitorilor. Ei au datoria să transforme blocul de marmură adus de oameni talentaţi din popor în lucruri de artă, în bijuterii artistice.

Atent la presa cotidiană, care punea în circulaţie numeroase erori de exprimare şi hotărât să spună un maiorescian “În lături stricătorilor de limbă”, autorul “Firelor de tort” adună peste “2000 de monstruozităţi” cu gândul de a alcătui o “Gramatică a zăpăciţilor”. Lucrarea, structurată pe 64 capitole, scrise în formă de epistole, nu a văzut niciodată lumina tiparului, materialul adunat de poet aflându-se în arhiva Bibliotecii Academiei Române. Pentru ilustrare, reproducem numai două mostre: “Un anunciu: De închiriat trei odăi şi o pivniţă la etajul al II-lea”; “Au fost primiţi în audienţă 8 ofiţeri, între care şi o damă din înalta societate”.

Un fragment din proiectata scriere a fost publicat sub titlul “Invaziunea lui “pentru”, în care autorul argumentează, cu numeroase exemple, că o limbă nu este pândită şi ameninţată de invazia cuvintelor străine, ci din influenţele nefaste în flexiune şi mai ales în regimul prepoziţional, oprindu-se la cea mai vinovată dintre ele, la prepoziţia “pentru”. Sub influenţa sintaxei franceze, această buclucaşă prepoziţie se foloseşte la întâmplare, ca o vorbă-parazit, unde nimeni n-o pofteşte şi nu-i simte nevoia. Sunt socotite construcţii parazitare cele de forma: “A plecat seara cu trenul pentru Paris”, “Trenul pleacă pentru Predeal”, “Tata a plecat cu trenul pentru Iaşi” (în loc de “A plecat cu trenul la Paris…, la Predeal…, la Iaşi”).

De asemenea, sunt considerate incorecte alcătuirile de felul: “Nu lăsa lucrul de azi pentru mâine”, “Pentru miercuri este fixată ziua de înfăţişare”, “A venit pentru sărbători acasă”, “Se grăbeşte pentru pentru plecare”, “Se găteşte pentru horă” (În loc de “Nu lăsa lucrul de azi pe mâine”, “Pe miercuri este fixată ziua de înfăţişare”, “Se grăbeşte de plecare”, “Se găteşte de horă”).

Coşbuc zăboveşte şi asupra “ticurilor literare” ale scriitorilor, asupra acelor vorbe care, conştient sau inconştient, se repetă în versurile lor. Însuşi autorul îşi recunoaşte, fără sfială, unul dintre ticurile sale, cuvântul “greu” pe care-l folosea abuziv în aproape fiecare poezie. Numai după ce unul dintre profesorii ieşeni i-a atras atenţia asupra lui, s-a ferit de vorba aceea ca de o piază rea.

A băgat de seamă, încă din anii de gimnaziu, că Vasile Alecsandri foloseşte cu mare frecvenţă vorba “spectru”, în poeziile epice şi vorba “dulce”, în cele lirice. Astfel, observă Coşbuc, “Dan, căpitan de plai aleargă ca un spectru, Fulga e un spectru, fata din legenda rândunicăi zboară ca un spectru. Iar dulce… toate sunt dulci, până şi ţara Moldovei e dulce…”.

Nu putea suferi, după propria-i mărturisire, vorbele june şi stingher. Când citea sau auzea versul lui Andrei Mureşanu: “Bătrâni, bărbaţi, juni tineri din munţi şi din câmpii”, îl pătrundeau fiori reci prin întreaga fiinţă şi pentru că autorul n-a avizat pleonasmul atât de supărător (“juni tineri”).

Sensul cuvântului stingher, prezent în versurile celor mai de seamă poeţi, începând cu Eminescu, îl cunoaşte de la părinţi şi înseamnă “bou fără soţ, fără pereche”. Aşa, încât, poetul îşi încheie articolul “Ticuri literare” într-o notă ironică:

“Că vezi, nu de alta, dar prea sunt sinceri câte o seamă de poeţi când zic:

“Şi plâng de-acuma întruna/Pe lume, că-s stingher”, iar noi ne gândim la locul cel fără pereche”.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5