Gestul epic al liricii lui David Dorian

Cu volumul Poeme prozaice, apărut în anul 2019, la Editura Charmides din Bistrița, David Dorian trasează manifest calea unui nou viitor parcurs poetic. Titlul Poeme prozaice pare să anunțe o ruptură de poezia practicată anterior: metaforică și metaforizantă, fidelă într-o anumită măsură, poeziei optzeciste transilvane.

Desfășurarea cursului liric al volumului nu mai mizează în mod exclusiv pe datele  unei construcții pur lirice, ci uzează de suportul unei osaturi epice, accentuând cu preabună știință aparența de poveste a fiecărui poem. Ritualului spunerii lirice i se adaugă  miracolul unei nedefinite în timp întâmplări, petrecute atunci și acolo, care sporește puterea de sugestie și densitatea magică a fragmentului de  lume pe care autorul îl trece în text.

Prezentul etern și liric, dublat de nostalgia decupajului povestirii, petrecute undeva-cândva, topite în magma construcției are toate datele rafinamentului poetic de cea mai bună calitate.  Scenarizarea epică a poeziilor reprezintă elementul pe care David Dorian îl așază ca temei pentru producția sa poetică sugerând existența unui continuum poetic comun al prozei și poeziei, nu doar ca entități interschimbabile, ci ca un conținut simultan între producțiile genurilor liric și epic. Cu alte cuvinte, în viziunea autorului, în această perioadă de creație, comunicarea poetică în proză și poezie nu comportă calitativ diferențe notabile.

Universul Poemelor prozaice este cel al unor stări de consistentă densitate ideatică, țâșnind din memorie  spre o existență textuală fastă și fastuoasă. Volumul debutează cu poezia Matinală I, care sugerează prin începutul textului construcția ontologică a lumii; semnul apariției luminii în haos având consecință ordonarea lucrurilor, iar soarele pe cerul dimineții, trezirea orașului la viață. Ca în prima zi a creației: ,,O dimineață măreață./ Spală acoperișuri. Și turle./ O ninsoare albește orașul. Îl trezește cu surle…/ Când din case înnoptate de ger/ se ivesc domnițe în blănuri. De jder./ Singurătatea e o respirație șuierată./ Zidul ce-nflorește o pată/ ca o veche hemoptizie…/ o albastră melancolie.” Jocul creator aduce în ecuația construcției poetice, ca un accesoriu aproape ,,întâmplător”, efectul stilistic al unor rime doar  aparent neadecvate, sporind savoarea textului.

 Poetul arată o măiestrie aparte în zugrăvirea peisajelor lirice, și citarea unui poem, precum Întâlnire, un adevărat tablou liric, oferă mostra unei mulțimi din volum: ,, Priveliștea lacului; la marginea lui/ se răsturnau copacii./ Pârâiau ierburi. Îmbrățișate de focuri./ Câte ierni s-au lăsat... aici unde odinioară/ se arătau împreună. (...) Între trestii pufoase ca pubisuri de femeie,/ un pantof scâlciat./ Pierdut de o veche cenușăreasă.” Întâlnirea se consumă la nivelul unei asemănări a formelor, fără o concretețe, rămânând în registrul posibilității, al visului.

Poemele sunt construcții aparent atemporale, vii, încât par impregnate de veșnicie și colorate spre a sugera emoția proaspătă care apoi se pietrifică pe coordonatele unui topos urban-sentimental. Bunăoară, ,,Împreună pe străduțele îngropate de vreme./ Lângă un zid de cetate i-a luat chipul. În palme./ De la o vreme, gesturile tandre devin nefirești./ Dar aici, prin pasajul ce duce la Turn,/ nu-i vedea nimeni.”

Un versant curios al volumului, poezia Îmbrățișări: ,,A început să îmbrățișeze copaci./ Catarge ce trimit vibrația norilor.(...) se gândea/ la femei planturoase. Alteori strângea în brațe/ un copăcel zvelt. Ca o balerină.” Frățietatea, iubirea cosmică pentru ființă - oricare ar fi ea - exprimă sufletul universal de o manieră neutră, de nu cumva chiar pesimistă, însă în registrul superior.

Indenegabilă, afinitatea autorului pentru spectacol, în formula în care prin acesta se exprimă vitalitatea, filtrată prin discreție și retrasă în calmul imagistic: ,,Drumul nimănui prin zăpada afânată./ Grădini toropite ce înfloresc primăvara/ cu flori de piersic. Cu zâmbete de lolită./ Un cer neverosimil,/ în care pâlpâie primele stele;/ cum cineva ar trimite mesaje nedescifrate/ din alte vieți. (…) Femei, îngenuncheate înaintea icoanelor,/ șopteau nepământesc, nefiresc de frumoase./ Sufla un vânt răscolitor de parfumuri,/ ca cele de la rufele înnoptate în ger/ pe care mama le aducea pe brațe./ Fantome înfricoșătoare de tablă./” (Carnaval). Așadar, bogăție imagistică sugerând vitalitate, pusă în scenă cu o evidentă discreție, ca semn al înrudirii cu liniștea ultimă.

Începând cu Sonata pentru pian volumul oferă un set de poezii în care tinerețea și iubirea sunt fundalul excepțional al unor sensibile amintiri și construcții pe armonicile unei devastatoare melancolii: ,,O lăsam apoi/ să mai exerseze, eliberându-i degetele/ din mângâiere. Eliberate, degetele cădeau/ pe clape, ca ploile de primăvară pe acoperișuri./ (...) Ascultând-o, mă puteam gândi/ la orice... Ne-am fi iubit oriunde: în chilia sărăcăcioasă,/ pe scaunul ei, pe coada pianului. Știam că și ea...”

Peisajele de iarnă în care se întâmplă plimbări sau atingeri de mâini, de intensă simțire, sunt potențate de albul imaculat și de asediatorul frig, cu totul sublimate în eterul tare al versului. Complicatul joc al ființei, ca într-o oglindă simetrică în care există eul și un alter ego, ,,frumusețea trupului” care parcurge în sens invers existența până spre izvoarele existenței umane a vieții individuale, dizolvându-se în nimic. Subtil, carnavalesc, ironic, autorul îmbracă și dezbracă armuri în roluri diverse, ipostaze ale existenței, de la Iubire de bufon, la Iov cel îndurerat care crede că suferința nu o să mai vină, dar, ,,din tunelul/ cât un loc de cârtiță; (...) la ieșire/ lucește tăișul albastru al ghilotinei.” Pesimism iremediabil, sfârșit ireductibil!

Imaginarul bogat, slujit de dexteritatea visătorului, recreează un Carnaval la Veneția, o plimbare inițiatică cu Trântorul prin Piața Maro sau prin peisajele ciclului Tablouri, fiecare având un nucleu de dureroasă nostalgie, sugerată prin magica împletire a cuvintelor, de o cu totul altă fibră creatoare decât volumele anterioare acestei perioade de creație. Grupajul de scene lirice așază pe simezele volumului stanțe ale deriziunii clipei, în contrast cu măreția cosmică din finalul poeziei Hubble: ,,Ochiul lui Dumnezeu. Teribilul ochi al lui Dumnezeu; gaze și plasmă sclipind roșu albastru,/ în jurul unei stele murind...” Ca și cum scrisul ar prinde adâncimea cerului în ,, imagini suave, scame de timp”, autorul sărbătorește cu voluptate armoniile unei povești sentimentale sau admiră prin lunetă o stea terestră, muritoare și îndepărtată.

Criticul Gheorghe Grigurcu îl situează pe David Dorian într-o foarte onorabilă vecinătate poetică, referirea se face la Ion Caraion și Cristian Simionescu: ,,.. purtând mai îndepărtate amprente bacoviene, ca și pe cele mai recente ale neobacovianului M. Ivănescu...” Referirea este, evident, la volumele mai vechi; ultimele trei, dintre care ne-am referit doar la primul, abia dacă mai păstrează câte ceva din amintita ascendență și inspirație, poetul având în recentele trei cărți rezonanța specifică a propriei, remarcabilei corzi lirice. Am numi, această consistentă schimbare, gestul epic al liricii lui David Dorian.