Grigore Traian Pop, în eternitate

            Gazetarul, publicistul, eseistul, filosoful și romancierul Grigore Traian Pop (născut în 1939 la Șieu-Odorhei, cu liceul la Năsăud și facultatea la Cluj-Napoca, plecat recent dintre noi, după o perioadă de grele încercări de sănătate), a publicat în 2019 un roman despre suferință și moarte. Era pe la începutul perioadei de probleme medicale a autorului, cînd acesta se angaja, ca orice suferind, într-un dialog cu spaimele și amenințările sfîrșitului. Era într-o vreme cînd făcea și relativ dese călătorii turistice în străinătate. Avea, în ciuda temerilor puse în operă, de partea lui cunoașterea vieții, imaginația și argumentele, optimismul scriitorului și speranța… filosofului. Puterea și curajul introspecției. Din nefericire, realitatea a bătut viața și s-a transferat cu totul în pagina de roman. Reiau o  cronică dedicată unui roman care diagnostichează suferința. (O. N.)

Romanul prăbușirii

            Puțini oameni au curajul să coboare în tenebrele eului. Ale propriului eu. Mulți cred că și viața lor e de poveste, de roman, dar se așteaptă ca alții să se ocupe de o asemenea temă. Descinderea în propriul eu (suflet, conștiință, memorie etc.) e temerară. Și riscantă: poți rămâne captiv în această lume, fără să mai poți reveni în… lumea largă. Scriitorii sînt dintre cei desemnați, aleși, proscriși: ei abandonează totul în schimbul cunoașterii propriilor tenebre, experiență pe care mai apoi o împărtășesc și altora. Naratorul din romanul lui Grigore Traian Pop – Sinistrul papagal Gregorio. trei romane, Ed. Tracus Arte, 2019 – face o asemenea alegere – v. mărturisirea de sine – „pe fondul scăderii imunității”. „O porcărie, vedeți și Dumneavoastră”, se exprimă unul dintre personaje, célinian, încă de la început. Cunoștințele obișnuite sunt doar aparențe, facilități, convenții, privilegii ușoare, deși agreabile: „Cunoșteam personal doar medicii care scriau versuri și proză, pictau sau făceau filosofie peripatetică. Ajunsesem să cred că oamenii în halate albe nu se gândesc decât cum să devină mari scriitori, asemeni lui Cehov sau Vasile Voiculescu…”. Realitatea atroce, cu toți actorii săi, benefici sau malefici, se află în altă parte. Inițierea în călătoria provocatoare se face sub semnul prăbușirii, semn revelat cu ocazia unui zbor spre o destinație spaniolă de vacanță: „Durerile splendidei zona Zoster deveniră tot mai sâcâitoare, însoțind și stimulând gândul despre o posibilă prăbușire a avionului. În somnolența care mă cuprinse imediat după decolare, cu centura de siguranță strâns legată peste burtă, evenimentul mi se păru însă rezonabil la alternativa de a mă prăpădi de cancer la prostată în doi-trei ani, adică fără a depăși suta, cum îmi sugerase doctorița Mara.” Referințele livrești sprijină meditația: „Partea plină a paharului ar fi că, exact ca-n unele romane, aș trece printr-un moment inițiatic, atâta doar că măreția, grandoarea cosmică – avionul se va prăbuși nu altfel decât ca o cometă venită din spațiul mitologic al Mediteranei – eventuala lui sacralitate (lecturile și iluziile colective năvălind brusc din întunecimea lor înghețată) ar rămâne ceva uitat într-o cută somnolentă a timpului, dizolvat în propria-i inutilitate.” (s.n.) Lucrurile s-ar desfășura rezonabil „dacă timpul ar avea memorie, dar, după câte știm, n-are”, așa că evoluția lui absurdă atrage ființa în zonele morții, unde „semnificația inițiatică nu putea fi valorificată nici ca trăire, nici ca eventual fapt de artă sau, și mai puțin probabil, ca temă de filosofare. Voi muri și gata.” Destinul implacabil își pune pecetea de la bun început.

            În acest univers copleșitor, care își deschide primele uși absorbante, doctorița, prin „chipul (ei) de fum”, se insinuează ca un înger păzitor. Ratarea privilegiată a proprie condiții nu se întîmplă – „un dement, adică eu, omul nemulțumit că încă nu ne prăbușisem chiar în incinta Coloseumului din vechea capitală a lumii civilizate” – așa că urmează parcursul hotărît de… destin. Este vorba de un bărbat de vreo patruzeci de ani – naratorul – care își descopere o boală și apoi se confruntă cu moartea. Lucrurile se desfășoară treptat, cu praguri de disperare, cu căutarea unor argumente întremătoare susținute de reflecții filosofice în excursuri eseistice. Starea sănătății poate condiționa o excursie în Spania. Doctorița Mara aprobă inițiativa. Ea răsfoiește fișa pacientului, ia cunoștință de istoricul stării de sănătate a acestuia și începe să spună „lucrurilor pe nume cu veselă brutalitate”. Acest ton, vesel și brutal, lucid și brutal, ludic și brutal va ilustra discursul romanesc. Doctorița Mara deschide procesul sondării bolii, a ființei protagonistului.

            Începe zborul spre destinația relaxării, Andalusia, dar și procesul introspecției. Acesta ar putea fi și unul inițiatic – s-ar putea scăpa de boală prin prăbușirea avionului, care ar fi și o trecere „printr-un moment inițiatic”, marcat și de o eventuală aură de sacralitate –, dacă nu ar fi amenințat de derizoriu, cînd „ar rămâne ceva uitat într-o cută somnolentă a timpului, dizolvat în propria-i inutilitate”, cum am citat mai sus. Suferințele imediate sunt înecate în cîte o sticlă de vin de Malaga, „orașul spre care ne îndreptam”. Călătoria înaintează sub semnul abstragerii din realitate, care nu este însă împlinită în totalitate: „N-aveam nici o emoție, iar coordonatele timpului și spațiului se intersectau haotic. Deci visam. Visam, picoteam, lipsit de vlagă, riguros conectat la junghiurile zonei Zoster, înregistrând, chiar și în momentele de alunecare în real, pe ecranul unei conștiințe lichefiate, viziuni și idei neghioabe. Dar trăiam, și eram cât se poate de conștient că scăpasem ca prin urechile acului de moarte.” Oare chiar așa să fie?

            Asemenea universului bolii, universul spitalului nu este unul reconfortant, chiar dacă ar trebui să potențeze iluzia însănătoșirii. Pînă și numele așezămîntului spitalicesc este dezamăgitor. Pînă și mîngîierile unei suferinde – precum în cazul bătrînei „de peste optzeci de ani”, mîngîiată în neștire pe cap de moșneagul ei disperat – devin sîcîitoare și deloc ocrotitoare, cînd „suferința se adîncește oricum, de la sine”. Doctorul Drăgulescu, considerat imun la suferință, este dărîmat de moartea mamei, într-o clinică din Viena. Un rugbist, ca într-o glumă sinistră, le spune alor săi că e plecat pentru un antrenament în Mongolia, în loc să le mărturisească internarea în spital. Unele personaje sau opere de artă sunt chemate să depună mărturie despre suferință. Există momente ale evoluție bolii cînd protagonistul își trăiește suferința prin alterități, referințe livrești sau trimiteri la persoane din imediata apropiere. Cum e raportul cu boala la Eustațiu Victor Gregorian, rugbistul, pomenit mai sus, neîmpăcat cu soarta, specialist în arheologie, ajutat de o farmacistă, care îi este dedicată și care îl face pe narator să se gîndească la „magia anihilării”. Sau Brezoi, țiganul din Tei, care își conduce din spital afacerea cu niște tarabe. Încearcă să vadă prin alții ce ar putea să se întîmple cu el, chiar stabilind o anumită conviețuire cu suferința. Experiența spitalului îi temperează frămîntările: „În cele trei internări la spitalul Sfântul Grigore am văzut cazuri de tot felul care, surprinzător, mi-au cam aplatizat sensibilitatea. Îmi imaginasem, nu o dată, chiar înainte de a mi se confirma că mă aflu într-o stare nu tocmai de invidiat, propria-mi moarte, în termeni tot mai lipsiți de clorofila afectivității, în circumstanțe dintre cele mai banale.” E chestionată intervenția divină în situațiile disperate, condiția bisericii, a celor care o slujesc. E dezvăluită condiția suferindului care, „ca personaj, poate deveni un produs comercial oarecare, lansat pe piața consumului, ca detergenții, ca viagra, ca băuturile și țigările”. Ficțiunea se amestecă, „poate într-un mod nepermis”, cu realitatea. Pînă la a fi ucis de „ticăloasa imaginație”. În situația în care, cum o exprimă personajul unui film văzut la televizor, „frica de moarte e rușinoasă”. Pe George din Brașov, întîlnit în periplu spaniol, îl vindecă de cancer „ura față de nenorocita de boală, ură cumplită… […] un ales al Domnului?” Suferindul caută repere care să-i stabilească poziția în universul bolii, dar acestea rămîn inconsistente: „În curând începură să pâlpâie și stelele pe un cer cu prea puține repere pentru mine.” Bărbatul părăsește universul spitalului și se aventurează într-un alt spațiu, pe care ar încearcă să-l considere liniștitor, poate vindecător, dar nici aici reperele nu sunt întremătoare.

            În fapt, un bărbat își descoperă o boală, pe care se iluzionează să o considere curabilă. Realitatea spitalului îl scoate mereu din această iluzie, îl învață să fie lucid și cinic. Încearcă să înșele prezența bolii prin schimbarea universului (spitalului, a medicilor curanți) cu un univers salvator, al relaxării, al periplului printr-un spațiu să-i zicem exotic. Așa cum își raportează boala la bolile altora, caută o alteritate (de univers) care să înfrîngă semnele suferinței. Zborul spre destinația de vacanță îi oferă oarecum o privire „de sus” a situației în care se află, o detașare cu ajutorul căreia își percepe mai bine condiția. O, cum ar zice, „soluție de compromis”, cu ajutorul căreia ar vrea să lupte. Imaginația sa încercată de toate supozițiile legate de boală are nevoie de o pauză de revenire la normal prin însăși emergențele ei. Acest lucru pare să-l găsească la Torremolinos: „Pe solul roșu, nu roșcat, ci roșu-sângeriu, conviețuiau, ca într-un parc amenajat după toanele unui primar incult, coniferele și palmierii. Dar fascinația pentru cei din Europa Centrală ori din Nord o dădeau ficușii, câțiva cu frunze albe, de mărimea unui stejar secular. Bulversau imaginația care, în aceste coordonate, putea să plaseze o mușcată de zece-doisprezece metri sau o rostopască la fel de uriașă, pe străzile Bucureștiului sau ale Copenhagăi.” Încearcă să evite cu toate puterile convenția: „Realitatea e însă că n-am avut și nu am repulsie de viață, dar cred, simt asta, că am ajuns la limită. Nu aveam nici un chef să mă confrunt cu moartea după regulile ei.” Drumul spre neant e mocirlos. Universul în care este absorbit îl degradează. Îl înstrăinează de el însuși. Alege o altă înstrăinare, aceea a periplului prin spații necunoscute, care aduc spre el lucruri noi, necunoscute, înnoiri. Însă, ca și în experiența spitalului, întîlnește mereu limite, care îl împiedică să-și pună ordine în gînduri, convins fiind că „Boala e și o cumplită dezordine a cugetului.” Toate aceste încercări de evadare pot foarte ușor să fie socotite o expresie a nesupunerii. Un asemenea gest de nesupunere e ilustrat pregnant de protagonista unei alte „secțiuni” a romanului, Gabriela. Într-o discuție cu doctorul Emil Pastor, aceasta îi mărturisește: „N-am nici o promisiune […]. Am venit, se pare, doar ca să mă supun ritualului nesupunerii.” / Gândul că doctorul ar putea fi unul dintre cei de care ar fi obligată de căpitanul Coasă să se apropie o crispă aproape dureros. […] „eu încă sînt, după cum bine se poate observa, cam de pe altă lume.” Nesupunerea la boală e imposibilă. Iluzia, un zbor din altă în altă lume cu ajutorul imaginației, legat de lumea reală prin suferință. Situația e descrisă tot de Gabriela: „În fond, își șopti ea apăsat, totul e cît se poate de simplu, am crezut că, trecînd oceanul, ajung în rai sau măcar mă eliberez, cu acte în regulă, dintr-un ospiciu, dar am nimerit într-un balamuc și mai sinistru. Iată-mă survolînd, în transă, marele cuib de cuci de pe malul Atlanticului.” Nici survolul unor spații neașteptate nu este o soluție. Protagonistul nostru va cunoaște și el înfrîngerea.

            Vrînd-nevrînd, stabilește cu boala un anumit compromis. În ce ar consta în cele din urmă înfrîngerea? Renunțarea la viață? Eșecul „înstrăinării” salvatoare – cînd locul străin e locul propriu, ieșirea din învelișul unei vieți suferinde, zădărnicia evadării? Moartea ca vid, greu de asumat? Imposibilitatea unui dialog real cu Dumnezeu? Sprijinul precar pe care îl oferă cărțile? Dificila împăcare cu sine însuși? Naratorul-protagonist a publicat cîteva cărți, e scriitor. Astfel încît raportarea la realitate se petrece, totuși, în alte condiții decît în cazul unui om obișnuit. Are, probail, și el în cap un roman, asemenea prietenului Radu Popan, care, într-o zi, îi mărturisește: „– Am în cap un roman – îmi spuse – unul teribil, cu un condamnat la moarte căruia, cei ce-l iubesc, îi strecoară otravă în celulă. Întâi e bucuria că astfel scapă de pedeapsă, că nu va fi ucis ca un animal, că, în sfârșit, își pune singur capăt zilelor. Ei bine, în acea noapte trăiește cât într-un secol. Trăiește nu doar intens, ar fi cam banal, facil. Călătorește, iubește, scrie, are gânduri adânci, de care se entuziasmează, iar după ce epuizează contemporaneitatea, prieteni, dușmani, celebrități ale momentului, conflicte și situații limită, se apucă să regândească istoria. Dar noaptea e scurtă, mijesc zorile. E disperat. Renunță la otravă, până la ștreang mai sunt ore bune, în care mintea lui înfierbântată să umple golurile, să dea sens existenței, istoriei… Problema e că n-am găsit finalul.”

            Da, asta e, problema finalului! Asta îl prinde și pe eroul nostru epic. Mai are puterea să caute o soluție: recuperarea lucidității. Și asta cu ajutorul unui jurnal, „Ei bine, pentru mine, recuperarea lucidității ar fi un jurnal în care să adun frumușel toate gunoaiele conștiinței, pentru a nu le risipi în jur. Ecologie morală… Un jurnal pe care să mă străduiesc să-l țin chiar și când n-am nici un chef de scris, ca să se vadă mai bine atât sinceritatea cât și contrafacerea. Jurnalul de la Torremolinos...” Aici divulgă ideea de a scrie un roman, în care să lase „obsesia morții să clefăie până n-o mai putea, fără să explic mai nimic”. Problema va fi tot finalul, care final ar fi chiar el, protagonistul. Cum să-i dea credibilitate, chiar dacă este vorba de propria soartă? Ce fel de soartă? Un exilat. Unde exilat? Destinul în urmărește cu „ochii răi ai papagalului cenușiu”. Într-o zi are următoarea experiență: „Mă iau după câteva indicatoare și ajung la poarta grădinii cu papagali. Palmieri, ficuși, conifere, portocali înalți, cum nu mai văzusem… Unele dintre zburătoare sunt libere. Evoluția altora e îngrădită de plase imense, boltite, cupole peste copacii nu prea înalți. Intru. E o larmă de nedescris. Într-o colivie imensă, papagalul cenușiu. Se numește Gregorio. Deși nu-i afluență la acea oră, în fața lui Gregorio se adună oameni în toată firea, contemplându-l, așteptând să rostească vreau cuvânt. Mă reazem de un palmier. Ochii răi ai lui Gregorio mă sfredelesc. Apoi pasărea mă abandonează, scuipând cojile unor semințe pe care le înghițise cu lăcomie. Mă mut în zona coloraților exuberanți.” Ură și poftă de viață, la o pasăre isteață și convențională. Vine și ziua cînd papagalul lansează predicția înfiorătoare: „Vei muri – cotcodăcește – vei muri”. Papagalii sunt păsări inteligente, care pot vorbi. Vorbesc prin imitație și repetiție. Inteligenți și convenționali. Predicția papagalului Gregorio este una convențională. E făcută cu răutate, prin excludere. Multe sunt de descifrat aici. Dar mai ales faptul că-l aruncă pe protagonist în deriziunea convenției finale! Greu de îndurat. Din înălțimea zborului (avionului, gîndirii…), spaima se instalează brusc și, cu un sentiment de sfîrșeală, se produce prăbușirea absolută. Cam asta e, intrarea într-un vis declanșat „pe loc”, în care „Trebuia doar să conștientizez că am murit.”

            Ca o rezonanță la trăirile eroului nostru, un fel de sfîrșit e preconizat de Gabriela: „Dacă e să piară, măcar să i se piardă urma, ca a unui animal hăituit. Va pleca în Alaska, la Robert și căutătorii lui de aur. Se gîndi doar în treacăt că-i nedrept să-l împovăreze astfel pe omul care fusese cel puțin corect cu ea, dar încet-încet o cuprinse cu totul nepăsarea. „Măcar va avea cine să mă îngroape”…/ Ajunsă acolo se izolase des de ceilalți, dar asta o observase doar Robert, care respecta orice făcea ea, mulțumit că-i e alături. Înainte de un asfințit fără pereche, privind captivată scînteierile unui rîu în depărtare, avu revelația că durerile dispăruseră. Era un semn pe care nu știa cum să-l interpreteze.” Gabriela mai face la un moment dat o mărturisire de reținut: „Nu-mi iese din cap diagnosticul nemernicului ăla de doctor. Încă privesc în neștire drumul pe care mi l-a deschis atât de tembel spre moarte. Încă-mi pare real.” Drumul spre moarte este real, chiar și cînd se consumă în imaginație.

            Precum un om bolnav, un roman are și el un comportament dezastruos: „Înainte de a-i da forma finală, dar mai ales în prima lui parte, acest roman a fost un conglomerat de întâmplări, o adunătură de personaje, mai mult sau mai puțin stridente, care parcă așteptau în gara unui oraș muribund primul tren spre o direcție necunoscută.” În elaborarea textului romanesc, Grigore Traian Pop alege o tehnică polifonică, un roman din trei romane, independente în aparență, care diversifică universul romanesc, dar îl și întregește, asigurîndu-i o coerență specifică. „Se vede treaba că literatura subzistă și prin colateralele sale.” recunoaște naratorul unei relatări din partea a treia a romanului. Și, în altă proză: „Oriunde te-ar duce pașii sau cugetul, lumea din care ai plecat te va urma cu îndărătnicie, tu fiind cel care-i arăți încotro te îndrepți, chiar și-n cădere. Sau mai ales în cădere…” (În sevraj, pe insula Hydra) Tema prăbușirii nu abandonează teritoriul epic. Opera imaginarului este autentificată și autorizată prin autoreferențialitate. Nararea la persoana întîi nu-i o simplă găselniță teoretică. Grigore Traian Pop rîcîie – și dezvăluie –, cu artă și pregnanță, „crusta contrafacerii ce se insinuează în viețile de fiecare zi, mutilînd ceea ce numim, cu ticăloasă vinovăție, istorie, destin, sens al existenței.”

(După Mișcarea literară, nr. 4/2019)