…iar noi ne ţinem cu mâinile de pământ!

Negreşit că iubim viaţa din instinct, aceeaşi voinţă (cum sesiza şi Schopenhauer) fiind proprie nu doar omului, ci şi vieţuitoarelor şi chiar regnului vegetal. Deşi acuzăm feluritele neplăceri care ne însoţesc pe parcursul existenţei noastre pământeşti, iubim viaţa, căci atâta avem. În acest sens versifica Alexandru Vlahuţă.

”Te blestemăm şi totuşi, cu ce sete

Întindem buzele tremurătoare

Vrăjita-ţi undă iarăşi să ne-mbete,

Viaţă, pururea fermecătoare.”

Venind în lume Fiul lui Dumnezeu, am fost învăţaţi însă că dincolo de zările acestei vieţi ni s-a gătit o alta, cu totul lipsită de durerile de acum, de lacrimi şi suspin, o patrie cerească. Creştinul spre aceasta trebuie să-şi orienteze întreaga viaţă. Iubind-o şi pe aceasta, fiindcă este un dar ceresc, ochii săi sunt aţintiţi departe, dincolo de toate cele de acum. Încercările de a ne lega mintea de ţărână, de plăceri lumeşti, şi de toate ale lumii este un păcat, fiindcă omul îşi pierde gândul la cele cereşti, aplecându-şi trupul şi sufletul spre moarte. Iată ce spunea Sfântul Serafim de Sarov, această mare personalitate a ortodoxiei răsăritene:

„Chiar dacă am umple oceanul cu lacrimile noastre, nu ar fi de ajuns pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru milele revărsate asupra noastră şi mai ales fiindcă ne hrăneşte cu trupul şi Sângele Său, prin care dobândim curăţie şi viaţa veşnică. Porneşte deci pe calea mântuirii şi nu te tulbura…

…Ah! dac-ai şti ce bucurie, ce dulceaţă e pregătită în ceruri sufletului celui drept, te-ai hotărî negreşit să înduri cu mulţumire în această viaţă trecătoare toate suferinţele, toate prigoanele, toate clevetirile. Chiar dacă chilia noastră (şi arăta spre chilia sa) ar fi plină de viermi, iar aceştia ar mânca trupul nostru în toate zilele zilele vieţii noastre, am răbda cu tărie, ca nu cumva să fim lipsiţi de bucuria cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu celor care-L iubesc.Acolo nu este nici boală, nici tristeţe, nici suspin; acolo este dulceaţă, bucurie negrăită, iar drepţii strălucesc ca soarele.. Dacă despre această slavă şi bucurie n-a putut să vorbească nici chiar Sfântul Apostol Pavel (II Corinteni,12.4), atunci care limbă omenească poate să arate frumuseţea locuirii de Sus, în care şi-au aflat odihna sufletele celor drepţi?”