Înaintea și în urma lui Romulus Rusan

Ana Blandiana are în pregătire o nouă carte de proză memorialistică, «Soră lume», în care se remarcă înconjurat de o aură fenomenală, de sub un penel care trasează transparențe, portretul întreg al lui Romulus Rusan. Șiruri fascinant-narative așează Ana Blandiana înaintea și în urma lui Romi, cum îi spuneau pritenii, încât, citind îmi parea că stau alături de impozantul de neatins și în același timp de-o politețe cuceritoare, Romulus Rusan, un spirit unic, fără de egal printre semenii din jurul nostru.
Descrierea din acest fragment începe undeva în apropiere de Napoli, mai precis pe Insula Capri, într-o Italie, cum se spunea atunci, capitalistă, doi într-o „excursie” nesperată, în vara lui 1969. Dincolo de orașele vizitate în galop, visul celor doi, Ana și Romi, de-a face măcar o dată baie în marea de smarald devenise pariu. O mare zărită din tren, de pe vaporete, atrăgătoare ca o dorință, o Fata Morgana, văzută de pe promontorii, dar cu plajele necălcate sub tălpi. Frumusețea descrierii Anei Blandiana cucerește treptat: „Am coborât în fugă sărind câte două-trei treptate, începând să ne dezbrăcăm în timp ce fugeam, gata să intrăm în apă. Doar că, pe măsură ce ne apropiam, descopeream că jos, la capărul scărilor, nu era nisipul, mai precis nu se vedea pentru că era acoperit, mai întâi de un gard care-l despărțea de stradă, apoi de zeci și zeci de șezlonguri, umbrele, scaune și mese pliante, o întreagă arhitectură derizorie și multicoloră care constituia un ultim baraj. Ca într-o înșiruire de probe inițiatice pe care trebuia să le trecem ca să ne atingem visul, apăruse plaja privată, cu gard, ușiță și bilete de intrare. Nu se punea problema să plătim biletul de intrare, nu numai pentru că era scump, ci și pentru că idea de a intra în acel spațiu, care semăna mai mult cu un bar decât cu o plajă adevărată, nu ne ispitea. Am pornit de-a lungul gardului, convinși că va trebui să se sfârșească și să descoperim o întindere de nisip strălucind în soare în care să ne întindem fericiți, cât mai aproape de linia umezită din când în când de aripa mai curajoasă a unui val. Din păcate, când s-a terminat primul gard a început un altul, ale cărui stinghii erau încrucișate într-un mod diferit, iar umbrelele și șezlongurile de dincolo de el nu mai erau roșii, ci portocalii, și apoi a urmat încă un gard, și încă un gard, șezlongurile și umbrelele erau cu dungi albastre sau cu buline verzi, biletele de intrare aveau prețuri diferite, doar tejghelele de la capătul fiecărei proprietăți erau pline cu aceleași sticle de răcoritoare de aceleași culori. Cred că mergeam – tot mai furioși de repetatul anunț piaggia private, tot mai obosiți – de cel puțin o jumătate de oră, când la capătul unui gard s-a deschis pe o lungime de mai mult de 50 de metri o porțiune de plajă liberă, goală, cu nisip strălucind în soare, fără umbrele și șezlonguri și chiar fără oameni”… Însă, oroare, plaja aceea „liberă” era doar un sinistru cimitir de sticle sparte, adunate și azvrlite de la baruri și restaurante… În anii respective, 1960-70, ce percepție fals-politică, piezișă, aveau italienii în general, și nu numai ei, despre țările „comuniste” și conglomeratul comunistoid din Centrul și Estul Europei! Da, Partidul Comunist Italian, ca și omonimul din Franța, pe vremea aceea se credeau „pe cai mari”. Iar italienii chiar „făceau politică”, abordau cu seriozitate chestiunea „luptei proletariatului italian”…
În editorialul său, „Ce știm și ce nu știm”, Nicolae Manolescu dezbate pe toate fețele, cât se poate aborda un „subiect” pe două coloane de revistă, problemele „mașinii afacerilor și a politicii” din 1990 încoace, un haos economic și politicesc bine organizat. În alte pagini, semnează eseuri și note eseistice: Mihai Zamfir („Gloria postumă” – despre posteritatea lui Mihail Kogălniceanu), Liviu Capșa („Întruchipări contemporane: «omul-viperă» și «omul-vulpe»”), Mircea Mihăieș („Visul unei nopți manciuriene” – Hugo Pratt despre Jack London, jurnalist de război, și despre alții), Nichita Danilov („Privitor ca la teatru…”), Dinu Flămând (despre fascinanta artă picturală a lui Marcel Lupșe) și alții.
Din pagile de critică și comentarii literare supun atenției: Răzvan Voncu analizează «OPERE I-III» de Aron Cotruș – studiu introductiv, note, comentarii, variante și indici de Alexandru Ruja (Ed. Muzeul Literaturii Române, 2019); Simona Preda are în vedere romanul «Balada» de Adrian Lesenciuc, chiar pe Ciprian Porumbescu avându-l erou (Ed. Creator, Brașov, 2020); Vasile Spiridon recenzează volumul «33+3. poemele copilăriei» de Hanna Bota, ilustrat de Laura Poantă (Ed. Școala Ardeleană, 2020); Daniel Cristea-Enache prezintă și comentează o antologie lirică de referință, «Carte de vise» de Leonid Dimov, prefațată de Ion Bogdan Lefter și postfață de Gheorghe Grigurcu, 464 de pag. (Ed. Cartea Românească, 2020); Sorin Lavric, ca de fiecare dată, în stilul analitic cuceritor, aparent pretențios și prețios, analizează o foarte frumoasă culegere de meditații, aforisme și amintiri, care întărește portretul unui intelectual desăvârșit, C.D. Zeletin, carte intitulată «Așternutul insómnicului» (Ed. Spandugino, Buc., 2020) etc., întregul număr al revistei meritând atenție.
Semnează pagini de poezie Gellu Dorian, Adrian Alui Ghoerghe, Florea Miu.