Începutul democrației în interviuri

Volumul lui Ovidiu Pecican ,,De ce n-a devenit Ceaușescu legionar”, apărută în condiții grafice foarte bine (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2018) oferă o reconstituire a începutului anilor ’90 din perspectiva intervievării câtorva personalități din varii domenii culturale. Apar aici nume precum Mariana Șora, Adrian Marino, Șerban Papacostea, Olga Caba, Lucian Pintilie, Nicolae Manolescu, Monica Lovinescu, Keith Hitchins etc. Se poate observa o varietate oportună a domeniilor abordate. Un atare aspect nu poate să fie decât benefic în demersul acoperirii unei arii cât mai largi a realității trăite în acei ani.
În mod invariabil, Ovidiu Pecican își propune prin interviurile luate, să ofere noi perspective și lumini asupra vremurilor trăite, într-o manieră cumva istoricistă - fie că e vorba de biografia convorbitorului sau a familiei sale, fie de cea a României.
Punerea în context a acestor convorbiri din perspectiva intervievatorului este făcută în ,,Prefața” volumului ce capătă pe alocuri un ton confesiv, liric. ,,M-am trezit brusc în libertate, eu, care mă pregătisem de-acum temeinic de o ratare înceată, nicicând umplută cu resemnare, însă conștient de inevitabilitatea ei.” (p. 9) În acest context apar aceste interviuri, într-o perioadă a căutării febrile a autenticității valorilor și a reperelor - culturale și nu numai. ,,Se deschidea în deplina lui nemărginire spațiul dezbaterilor și al vorbirii descătușate, iar eu (…) am profitat de fiecare întâlnire mirabilă pentru a mai intra în dialog cu câte un profesionist, un expert, o personalitate interesantă, un om ce părea să aibă de spus ceva substanțial.” (p. 11)
Demersul lui Ovidiu Pecican este, din ceea ce reiese mai sus, cu atât mai actual. Și acum (sau poate acum, mai mult ca oricând), la fel ca atunci, exista o acută nevoie a profesionalismului, a reperelor, a expertizei de netăgăduit. Cu atât mai mult cu cât exista (și există și azi, poate chiar mai mare) riscul expunerii (premeditate sau nu) unor nonvalori, a unor ,,personalități” care sunt, în esență, simple forme fără niciun fond.
Interviurile, spuneam, constituie un exercițiu de oglindire a realității acelor ani, plecând de la trecut. Nu de puține ori, se face, invariabil referire cu precădere la experiența regimului comunist, la repercursiunile acestuia asupra încercării de instaurare a democrației. Este tranșant, din acest punct de vedere, dialogul cu Monica Lovinescu, atât prin întrebările formulate, cât și prin răspunsurile oferite. Întrebată despre ,,staliniștii” care se ocupă cu ,,destalinizarea”, aceasta răspunde: ,,În România, se mai agață de putere comuniștii care se încăpățânează să confunde ’89 cu ’56 sau ’68 (…)” (pp. 153-154), făcând apoi referire la ,,oamenii cârlig”, invocând riscul confundării democrației occidentale cu o democrație neaoșă, ,,originală”, încheind: ,,Timpul n-are acum răbdare pentru astfel de epitete. România riscă mult îngăduindu-le.” (p. 154).
Transpare, din interviurile realizate, o încercare a celui care formulează întrebările de a nu deveni intruziv, de a nu depăși anumite limite ale bunului-simț, aspect asupra căruia se cuvine să stăruim puțin. Din punctul acesta de vedere, chiar dacă demersul lui Ovidiu Pecican nu este unul de tip jurnalistic, volumul despre care discutăm aici este unul exemplar. Intervievatorul acceptă cu naturalețe tăcerea sau evazivitatea intervievatului, îi respectă dreptul de a nu se exprima într-o direcție sau alta etc., fără insistențe, fără exprimarea nevoii de a ,,scoate’’ un răspuns/detaliu incendiar/picant.
În final, m-aș referi la interviul luat politologului american Ken Jowitt, în care găsim o sumedenie de perspective inedite asupra începutului anilor ’90 și nu numai. De altfel, una dintre replicile acestuia dă și titlul volumul lui Ovidiu Pecican. Iată, bunăoară un portret al lui Nicolae Ceaușescu: ,,Ceaușescu n-a avut identitate. Lucru remarcabil la Ceaușescu a fost că el nu știa ce înseamnă să fii comunist și nu știa ce înseamnă să fii român. Era un nimeni. Singura persoană, singura identitate pe care Ceaușescu o avea era împreună cu soția lui. A fost un om izolat și psihotici. După mine. Pentru că n-avea nicio atingere cu vreo realitate. Era prea tânăr, era needucat, nu știa ce înseamnă să fii un leninist, nu știa ce înseamnă să fii român. Lucrul care mă intrigă cel mai mult este de ce n-a devenit Ceaușescu legionar.” (pp. 169-170)
Cartea lui Ovidiu Pecican este fără îndoială, unul dintre acele volume document care constituie o mărturie despre o epocă a căutărilor, a speranțelor și deziluziilor în egală măsură, a începutului unei lungi și apăsătoare tranziții.