Liviu Rebreanu și semenii săi

După cum, în mod oportun susține criticul Andrei Moldovan, definitivarea volumului de “Opere” a lui Liviu Rebreanu de către Niculae Gheran (și colaboratorii săi), avea să constituie nu doar rodul definitiv al unei munci sisifice, ci și prilejul unor noi perspective exegetice. Icu Crăciun, autorul volumului asupra căruia ne vom îndrepta atenția mărturisește faptul că Ediția critică la care am făcut referire, precum și aparatul său critic impecabil întocmit, au reprezentat surse inepuizabile de documentare în vederea conturării cărții “Liviu Rebreanu între contemporanii săi” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019).
Cartea lui Icu Crăciun urmărește felul în care a interacționat marele prozator cu diferite personalități ale vremii, din poziția sa de scriitor, de președinte a Societății Scriitorilor Români, de director al Teatrului Național sau al Direcției pentru Educația Poporului în Ministerul Muncii etc. Deși, la o primă vedere, este vizată natura socială a relației lui Rebreanu cu diverși confrați, autorul nu scapă din vedere implicațiile profund umane, intime ale efectelor acestor relații în conștiința romancierului. Nu de puține ori, exegetul traversază granițele notației specifice istoriei literaturii, făcând referire la urmele pe care relația cu confrații săi le vor fi lăsat în suflet, plecând, pentru a păstra acuratețea surselor, de la paginile de “Jurnal” sau “Corespondențe”.
Studiul lui Icu Crăciun depășește și din altă privință limitările unui studiu biografic sau de istorie literară. Întâlnim, pe alocuri, notații în care condiția și poziția simplului cercetător este nuanțată de cea de povestitor. Se creează impresia astfel, că asistăm la o povestire, al cărei personaj central este Liviu Rebreanu, alături semeni ai săi cu care va fi intrat în contact. Nu de puține ori, Icu Crăciun reușește să comprime un întreg episod din destinul vreunui scriitor, în doar câteva fraze, arătând o mare familiaritate față de subiect și nesfiindu-se să o împărtășească cititorului, chiar și acolo unde este vorba de neclarități sau lucruri neelucidate. Scriind, bunăoară despre pribegia lui Nechifor Crainic după venirea comuniștilor la putere și predarea sa, autorul susține: “Peste o lună avea să se autodenunțe pentru pentru a-i ușura viața preotului, sau l-a convins pe preot să-l denunțe, chestiuni care nici astăzi nu au fost dezlegate. Întrebarea care se pune - vorba lui Radu Șerban - de ce, totuși, preotul a făcut cinci ani de pușcărie?” (p. 144)
Aș lega volumul lui Icu Crăciun de o altă carte ce merge, cumva, într-o direcție asemănătoare. Este vorba despre “Un Rebreanu hăituit” (Editura TipoMoldova, Iași, 2013), scrisă de Andrei Moldovan. Mesajul, în esență, este același, în cazul ambelor scrieri. Viața și cariera lui Liviu Rebreanu au fost în permanență tracasate, “hăituite” de oameni, de cele mai multe ori apropiați scriitorului. Dacă Andrei Moldovan aborda problema aceasta dintr-o perspectivă amplă, generală, vizând relația scriitorului cu toți cunoscuții și apropiații, traversând istoria până în zilele noastre, Icu Crăciun îți concentrează atenția și eforturile exegetice pe relațiile prozatorului cu personalități ale vremii.
Firește că din inventarul numelor ce apar în volumul acesta nu pot lipsi Eugen Lovinescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Octavian Goga sau Mihail Sadoveanu. Deși subliniază firescul relațiilor, ori de câte ori are ocazia, autorul admite faptul că nu de puține ori, naturalețea și curtoazia acestor interacțiuni erau brăzdate de vreo șicană sau gest detractor.
Ceea ce reiese, invariabil, din lectura fiecărui capitol, este o anume verticalitate pe care Rebreanu a păstrat-o în relația cu semenii săi. Este notoriu, de pildă, faptul că din invidie sau din alte motive (poziția diferită a lui Rebreanu în ceea ce privește implicare politică a scriitorului etc.), relația lui Octavian Goga cu romancierul a fost una rece. Cu toate acestea, semnalează Icu Crăciun, faptul acesta nu îl va împiedica (lucru ce reiese din paginile de jurnal) să refuze propunerea lui Corneliu Moldovanu în anul 1932 de a înlătura candidatura poetului la președinția Societății Scriitorilor Români. Iar exemple de felul acesta găsim nenumărate în carte. În ciuda piedicilor, a detractărilor felurite din partea semenilor, Liviu Rebreanu nu a s-a ferit nicio clipă să le afirme valoarea, izbutind să fie suficient de limpede și demn în relația cu ceilalți pentru a separa omul de scriitor.
Cartea lui Icu Crăciun este una incitantă, un document de istorie a literaturii ce acoperă cu acribie și naturalețe în același timp, episoade semnificative din biografia lui Liviu Rebreanu. O evocare presărată cu date și detalii picante din culisele vieții literare și culturale a epocii. Un volum de exegeză ce se citește cu plăcere, dată fiind completarea și nuanțarea textului cu elemente ce țin de talentul de povestitor al autorului.